decizie

Statea tolanit pe iarba, rezemat de un copac, in varful dealului. Putea spune ca are oraselul la picioare, la propriu si la figurat. In vara aceea terminase facultatea cu note mari si devenise unul dintre tinerii de perspectiva ai urbei. Ca si cum succesul nu i-ar fi fost de-ajuns, aseara, la discoteca, a mai bifat o victorie. A dansat aproape tot timpul cu Laura, o fata de conditie buna, una dintre cele mai frumoase din oras. La sfarsit, a condus-o acasa, plimbandu-se cu ea de mana pe strada principala, spre invidia celorlalti baieti. Parea ca nimic nu mai poate sa-i strice starea de implinire. Tocmai atunci trecu pe acolo Sebastiana, o tigancusa care culegea flori de camp si le vindea, la marginea drumului, turistilor aflati in trecere. – Salut, studentule! – ii arunca, din mers. -Ciao, Sebastiana, ii raspunse, lenes. Nu mai sunt student, am terminat. – Foarte bine, felicitari! O privi cum se indeparteaza, cu egarii negri stransi pe picioare si un tricou rosu fluturand pe deasupra. Parul negru se revarsa in bucle, pe spatele fetei care cobora dealul sprintara, ducand in mana un cos cu flori. Simti niste furnicaturi in stomac si tot corpul ii intra intr-un fel de alerta, cuprins de admiratie. Mai statu vreo jumatate de ora rezemat de copac, apoi se ridica si porni catre casa. Il strabatea un sentiment confuz. Sebastiana era o “cioara”, adica o tiganca. Natia ei avea o proasta reputatie. Tiganii talhareau, violau, ucideau. Un tanar cu reputatie, dornic sa-si croiasca un viitor, nu trebuia sa fie vazut in mijlocul lor. Asa gandeau toti cei din anturajul lui Paul, rudele, prietenii, cunoscutii. Asa gandea si el. Natia asta spurcata le otravea vietile. Ar fi fost cu totii bucurosi sa scape de tigani, sub o forma sau alta. Unii chiar ziceau ca ar trebui impuscati, gazati, ingropati de vii. Legile tarii respingeau orice forma de discriminare. Egalitatea indivizilor, indiferent de rasa, era garantata. Nimeni nu ar fi spus pe fata ca ii uraste pe tigani. Se legau prietenii cu acesti oameni, inca din copilarie. Dar o bariera nevazuta ii tinea departe. Adanc in interiorul populatiei majoritare mocnea o repulsie fata de tigani. Cum sa-i placa lui tocmai de Sebastiana? Cum sa recunoasca un asemenea sentiment, mai intai fata de el insusi, si apoi fata de toti oamenii pe care ii cunostea? Trebuia sa fie complet idiot sa se coboare pana la rasa inferioara si sa mangaie ori sa pupe o cioropina. Relatia pe care o incepuse cu Laura ii marise prestigiul, doar nu era nebun la cap sa-i dea cu piciorul. Pai daca aseara s-ar fi plimbat cu Sebastiana de mana pe strada, tot orasul ar fi ras de el. Cu gandurile astea se plimbase prin oras toata ziua. Ata il tragea catre marginea soselei, unde stia ca Sebastiana incearca sa vanda flori turistilor, imbiindu-i cu buchetele aratate pe geamurile masinilor. Si totusi ajunse in acel loc abia seara, cand fata urma sa plece spre casa. – Si? Ai facut vanzare buna?…

« Ca orice lucru pe lumea noastra mica, si feisbucu are ciudateniile lui… mi-am facut cativa prieteni virtuali, si am pierdut cativa « prieteni » care pana nu demult erau cat se poate de reali… tuturor celor care (inca) ma mai suportati in lista voastra, va multumesc!«  Aceasta exclamatie a unui prieten de pe Facebook (se va recunoaste el) m-a facut sa reflectez si sa imi precizez in minte niste ganduri pe care le aveam mai demult, insa mai putin structurate, si inca neasternute pe hartie (ecran, evident!). Pe Facebook am mai multe feluri de prieteni (de fapt, hai sa facem o conventie, sa ii numim conexiuni, sau amici- prietenia ramanand pentru mine o relatie pe care o respect si n-as demonetiza-o cu buna stiinta folosind acest cuvant in mod gratuit).  Deci am mai multe feluri de amici: – Cei care ma cunosc din viata reala (mai bine, mai putin bine, din viata privata sau din viata profesionala). Acestia se divid ei insisi in doua: 1. cei care ma cunosteau foarte bine, si in cazul acesta FB nu le-a adus nicio surpriza in ceea ce ma priveste, poate doar ocazia si modul de a putea sa ma urmareasca si sa stie ce fac, ce gandesc, ce simt, ce ma bucura si ce ma enerveaza in timp real fara sa-mi dea telefon. As numi asta « beneficiul directului ». Cateodata consider ca FB e ca un soi de forum, dar personal. Fiecare cu forumul lui. Unde lansezi teme de discutie, vine lumea, isi da cu parerea, interactioneaza. Sau e ca un canal TV personal interactiv. Te uiti cat iti place, fara a deranja emisia, poti zappa la canalul altei persoane, te poti intoarce la canalul primului daca incepe o emisiune interesanta, etc. Va imaginati extensiile acestei metafore, nu mai detaliez. 2. Cei care ma cunosteau mai putin (cunostinte din viata privata cu un nivel de apropiere mediu, sau cunostinte din viata profesionala, cu care lucrurile au ramas cantonate in latura profesionala), pentru care FB-ul a fost ocazia de a vedea mai mult din mine, de a descoperi si alte laturi, de a schimba unghiul. Dintre acestia, unii au fost placut surprinsi, si ma plac. Altii au zarit in mine lucruri nebanuite de ei inainte… Pe acestia, nu-mi pare extrem de rau daca i-am pierdut. Poate suna ciudat. Dar eu tin la autenticitate. Si daca eul meu profund, adevarat, ii sperie… usa e acolo, un pic mai la stanga, va rog, si aveti grija, n-o trantiti iesind. N-am pierdut nimic. Nici ei, nici eu. Ba chiar am castigat. Ocazia de a nu pierde timpul. E pretios, pentru fiecare dintre noi. – Cei care nu ma cunosc deloc in real si care, dintr-un motiv sau altul au dorit sa intre in lista mea (atunci cand a fost cerinta lor), sau au acceptat sa intre in lista mea (atunci cand eu am dorit asta). Am mai scris, sunt destul de selectiva, si asta nu pentru ca sunt vanitoasa, ci pur si simplu pentru ca am cam vazut ce se putea…

Pentru ca ma intreba un comentator necunoscut, la una din postarile anterioare, daca sa se insoare anul asta, voi scrie despre casatorie. Complicat si delicat subiect, care-mi va atrage probabil oprobriul social si destule critici. Dar e ok, n-am neaparat nevoie sa ma aplaude masele, mai ales la subiecte din astea in care nu sunt de acord cu societatea. Intrebarea suna asa: « Eu intre doua pahare, mai stateam in dilema daca sa ma insor anul asta sau nu, dar mi-am dat seama ca nu renteaza La ce varsta te-ai casatorit? Eu nu stiu cand sa fac pasul asta, toate femeile cu care stau vor sa ma casatoresc cu ele, dar eu nu am chef de asa ceva pe criza asta 🙁  » Teoretic, nu-mi place sa fiu consilier matrimonial, dar, recunosc, casatoria e un subiect. Adevarat, adanc. Nu pretind ca detin adevarul absolut, dar am trait intr-adevar mult, am avut sansa sa traiesc cam triplu din punct de vedere al experientelor umane fata de oamenii de varsta mea, si sa cunosc multe personalitati, multe povesti, sa traversez multe imprejurari, din cele mai diverse, uneori extreme. Din acelea care calesc, dupa ce te ard. Eu nu cred in casatorie. Cred cu putere in cuplu: e una din valorile mele cele mai profunde. Dar nu cred in casatorie ca o necesitate. Nu cred ca acea bucata de hartie te tine alaturi de cineva, daca stai. Si in acelasi mod, nu cred ca daca nu esti bine cu cineva, acea hartie te impiedica sa pleci. Daca n-ar exista altfel de legatura intre mine si o persoana, acea hartie e zero, nu exista nici un fel de hartie care m-ar putea retine alaturi de respectivul. Iar daca mi-ar fi rau, nu m-ar tine nici doua milioane de hartii intr-o relatie in care nu este locul meu. Caci eu consider un esec FIECARE minut petrecut intr-o relatie in care nu ai ce cauta. Esecul nu e despartirea. Esecul este sa petreci timp, minute pretioase din viata, in locuri si langa oameni care nu merita. Deci, ca idee, nu consider casatoria o necesitate. Important este cuplul, relatia. Iubirea, respectul, prietenia, sustinerea, toate legaturile care se creeaza intre doi oameni. Ca aleg sa se casatoreasca sau nu, asta e o decizie care se ia impreuna… Dar casatoria nu poate reprezenta, in ochii mei, un scop in sine. Daca ar reprezenta un scop in sine, inseamna ca nu ar conta omul si relatia. Ci ar conta sa ai verigheta pe deget, « sa intri in randul lumii », pentru ca asa au spus mama, tata, matusa, bunica, vecinii, ţaţa Floarea, nea Vasile. Si de aici incepe nefericirea. Pentru ca ai facut totul sa te vezi in acea postura, netinand cont de restul, de ceea ce de fapt ar trebui sa fie mult mai important: cuplul, relatia, legaturile, vazute si mai ales nevazute. Interactiunea mentala. Pentru ca am trait multi ani in alte coordonate geografice, m-am ingrozit (da, da, acesta e cuvantul), cand m-am intors aici, in Romania, si am vazut ce se intampla. E o presiune sociala atat de puternica sa te insori, sa…