lumina

Si uite asa, stau si ma uit cum trec minutele, si ma enervez ca ele trec degeaba, in detrimentul meu. Am asteptat sa fiu extenuata ca sa adorm. Nici macar asta nu m-a ajutat. Ma ustura ochii si stiu ca in 2-3 ore incepe o zi grea. Si totusi, nu pot inchide ochii. Azi m-as odihni si fortat, numai ca n-am ce sa beau ca sa dorm. Eu nu iau medicamente, si n-am nici antinevralgic in casa. Azi e una din zilele cand as lua un somnifer. Sau macar un sfert. La cat de putin obisnuita sunt cu medicamentele, si sfertul si-ar face efectul. Si nu din vreo nesabuinta, ci pentru ca am nevoie disperata sa ma odihnesc. Am tot sperat ca imi va fi suficient de somn cat sa cad, doborata. Dar nu. Azi nu. Un gand imi sfredeleste creierul, o senzatie imi cioparteste inima. Suna intr-un fel cuvintele astea, realizez. Nu-s intamplatoare. Sunt absolut pe masura momentului. Mi-as dori sa fie o exagerare teatrala, figura de stil, metafora pentru scriitura. Am sa am ochii rosii maine si mintea incetosata. Macar (indraznesc sa sper) ma va fi parasit aceasta dureroasa luciditate care ma macina acum si care ma impiedica sa zambesc, fie si proiectat, acest suras, intr-un viitor indepartat. Intunecare. Incerc sa ma linistesc. Imi bate inima infiorator. Accelerat, dar nu de emotii pozitive. Nici nu reusesc sa plang. Probabil ca mi-ar fi mai bine daca as reusi sa rup zagazul lacrimilor. Cand ajung acolo, e putin mai senin, e dincolo de un prag. E o epuizare, buna. Si dincolo de ea, cateodata, macar, e linistea. Dar nu sunt acolo. Am stins lumina de cateva ori. Am reaprins-o, agitata. Parca pe intuneric era si mai intuneric. Nu indraznesc sa ma uit dupa draperii, stiu ca e lumina afara deja. Aud pasarile, ciripind. O lumina care mi se va parea si mai necrutatoare, si mai dura decat a altor dimineti. Nu e lumina dulce a unui rasarit care imi mangaie pleoapele inchise, in spatele carora imi termin visul despre tine. Nu e lumina roz a unei dimineti care ma preia dintr-o noapte in care m-ai strans in brate. E lumina cruda dupa o noapte de nesomn, strabatuta de dureri greu de masurat. As refuza aceasta lumina, daca mi-ar sta in putinta. As intarzia-o, macar, sa prind o ora-doua-trei de somn, in liniste. E un rasarit inutil, greu de acceptat, dupa ce m-am uitat, minut cu minut cum trecea timpul, incetisor, nici eu nestiind daca sa cred ca trece prea repede sau prea incet.  Un rasarit inutil, dureros, anacronic, fara noima. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

E noapte. E liniste. E momentul pe care il prefer, in care pot sa respir, in care mi se pare ca orasul e mai putin insuportabil, ca strazile sunt practicabile, ca oamenii, mai rari, sunt mai « calmi ». Uitata isteria din timpul zilei. Uitat griul orasului, claxoanele, inghesuiala, nebunia. E intuneric, si, ca de multe ori (nenumarate…), trec pe langa casa ta, ca un salut. La ferestre mijeste lumina, desi e mult trecut de miezul noptii. Ma inunda o emotie puternica. Mi se raspandeste in corp, imi circula prin toate extremitatile, mi-e cald, parca nici n-ar mai fi iarna, imi bate inima mai puternic, si parca a coborat in stomac. O simt de acolo pulsand, si nu stiu cum sa o potolesc. Ii vorbesc, insa ea continua sa-si faca de cap. O las sa bata, sa imprime ritmul ei. Privesc, ca un copil uimit, dincolo de dârele de lumina care se preling din ferestre, si mi te inchipui, inauntru. Mi-e frica sa te vizualizez prea detaliat, mi-e teama ca n-as rezista unei asemnea emotii puternice. Sigur as exploda de emotie si tremur, m-as desface in miliarde de particule mici… Am trecut cam a mia oara prin fata casei tale. Am pasit pe trotuarul pe care pasesti tu, spalat de ploi, sau, poate, am trecut chiar peste pasii tai de azi si sub pasii tai de maine. Am inhalat aerul acela, care nu! nu e un aer poluat de cartier bucurestean, impregnat de noxe, praf si fum, ci este aerul pe care il inspiri/expiri tu, elixir magic de viata. Poate acum jumatate de ora, poate peste o ora. E aerul care-ti intra pe fereastra atunci cand o deschizi dimineata sa aerisesti… Am respirat adanc si m-am simtit ametita. Parca trasesem in plamani respiratia ta, iesita direct din tine. Ca un sarut. Si mi-a fost bine. Iti multumesc. Recitit, textul acesta mi se pare mult mai sec decat valtoarea si intensitatea senzatiilor pe care le-am trait in acea seara. Probabil ar fi trebuit sa scriu la cald. Insa am dorit sa-mi savurez in tacere emotiile  care ma inunda. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-a fost rau. Probabil ca unii dintre voi stiti. Altii ati presupus. Altii ati simtit. Poate unii dintre voi m-ati cunoscut cand eram « asa« , si nici macar nu ma stiti « EU ». A existat acea cadere in abisuri. Acea chircire in interior. Am ramas un om bun, si cand am fost « asa ». Dar resursele mele de deschidere spre exterior, de rasete, de lumina, erau reduse. Si mai ales, ma durea mult tot. Si parca prea venisera toate. Si peste toate acele toate, o oboseala acumulata. Nu mai mancam, nu mai dormeam. Ma uram pe mine insami. Nu-mi asumam lucrurile bune pe care oamenii mi le adresau. Erau dureroase pana la lacrimi. Ma simteam ratusca cea urata, si actionam ca atare. Complimentele ma faceau sa plang, pentru ca mi se parea ca nu-s ale mele, ca le-am furat, ca nu le merit. Si atunci am plecat. Era vital. Am vrut sa merg undeva, singura, sa reinvat sa dorm, sa mananc, sa citesc. Sa redevin eu. Sa revin la mine insami. Vreau sa cred ca am reusit. Am plecat plangand. Literal. Am crezut ca nu voi mai putea pleca. Si totusi, cu un efort supra-omenesc am plecat. M-am smuls. Am plecat si conduceam plangand. Am revenit razand. Acolo am stat singura, am vorbit putin, aproape deloc. Am citit, am mancat, am dormit. M-am disciplinat. Am stat cu fundul in nisip prima data pe anul asta. Si am privit si am ascultat marea. Am invatat ca viata e facuta din bucurii mici. Ca fericirea e o stare interioara. Ca iubirea e o binecuvantare. Ca deschiderea spre ceilalti este un dar [si m-a atins pana la lacrimi faptul ca am acest dar]. Ca poti orice, daca iti doresti destul. Am reinvatat sa ma iubesc. Sa ma uit in oglinda si sa ma plac. Am facut pace (macar momentan) cu mine insami. Mi-am zambit. Si am constientizat din nou ca peste toate ploile, furtunile, norii, intunecimile posibile din viata, exista undeva un curcubeu, un rasarit, un apus. O floare. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ma incerca acest subiect de ceva timp, dar valtoarea ultimelor saptamani nu mi-a permis sa ma concentrez si sa imi strang gandurile. Si iata ca s-a nimerit (intamplator? sau poate nu), sa ajung sa scriu aceasta postare in Saptamana mare. Cu tot respectul datorat, si aruncand o privire cuviincioasa catre lume si absolut respectuoasa catre subiectul abordat, am sa spun asta: nu pot sa incuvintez, oricat de toleranta as fi, oricat de crestina si de buna as fi, la postul de dragul postului. Nu pot intelege cu niciun chip oamenii care tin post ca sa se achite de o datorie, nu din convingere.(oricum am o problema cu oamenii care nu fac lucrurile din convingere si din tot sufletul). Si nu pot intelege nici atat oamenii care tin post crezand ca acele zile (eventual saptamani) de post ii rascumpara. Ca ei in rest pot fi rai, pot minti, pot insela, pot injura, pot barfi, pot dori raul aproapelui, insa daca vor tine cuminti acele zile de post, vor fi din nou albi, imaculati, ca noi, spalati cu Dero 99 de pete. Si dupa post, ghici ce? O iau de la capat, cu acelasi comportament… asteptand urmatorul post. Ei bine, cu asta nu pot fi de acord. In cazul in care ai decis sa fii asa, umila mea parere de om este ca postul tau e degeaba. Postul nu salveaza nimic, in unele cazuri. Indraznesc sa afirm cu toata puterea ca postul nu reface totul. Am depasit vremea cand se cumparau indulgente… si ipocrizia bisericii din acea epoca. Nu ne putem cumpara o constiinta curata prin post, daca a noastra constiinta este incarcata cu de toate. Eu vad altfel credinta… Poate mai putin dogmatic, dar imi place sa cred ca o vad adevarat, uman. Eu cred ca e mai important sa incerci sa fii mai bun in fiecare zi, pe cat de mult poti, decat sa te abtii de la carne si alte chestii 40 de zile (sau o alta durata), si apoi sa fii oribil, mincinos, rau, inselator. Eu cred ca e mai util sa fii constient in fiecare zi de ceea ce faci. Sa incerci pe cat posibil sa faci bine in jurul tau. Sa eviti sa faci rau. Sa te opui lucrurilor rele. Sa iei apararea celui slab. Sa dai fara sa astepti sa primesti. Nu cele 40 de zile (chiar si de cateva ori pe an), fac din tine un OM, daca nu esti om. Daca nu esti om, prin post nu aranjezi nimic. Postul nu este o negociere cu entitatea suprema. Postul nu poate fi un targ cu Dumnezeu. Dumnezeu nu te poate ierta si nu-ti poate sterge cu buretele relele facute, gandite, schitate si toate datoriile cu care iti e incarcata constiinta si trecutul, pentru ca tu sa te apuci mai cu spor sa umpli rabojul sau tabla care-ti e alocata, asteptand postul urmator, cand iarasi vei fi iertat, caci esti un bun crestin si postesti dupa canoane, nu-i asa? Pledez din tot sufletul pentru constiinta si pentru responsabilitate si asumarea faptelor…