Franta

Stand acasa, n-am avut treaba sa dau drumul la televizor. A patra oara (cel putin), cand am vazut reportajul cu romanii care beau sampanie pe plaja, am izbucnit. Am trait 10 ani in Franta. Am fost la plaja la Atlantic (de la Biarritz, pana la plajele din Arcachon, Dune du Pyla, Ile d’Oleron, etc), si la Mediterana (de la Marsilia la Nisa….trecand prin Saint Cyr, Cassis, Bandol, Sanary, Six Fours, Frejus, Hyeres les Palmiers…). Franta este tara sampaniei, Champagne doar acolo exista. Eu francezi care sa bea sampanie pe plaja, n-am vazut in 10 ani. Chelului tichie de margaritar, fix asa. Ca sa nu zic ca redactia mea la Sanary sur Mer era cu toate ferestrele la plaja. Acolo traiam. Eu sampanie pe plaja, ZIUA, n-am vazut, ani de zile… si traiam doar printre ei (aleluia, multumesc!), nu si cu romani. Iar reportajul… zau. Induce ideea ca « asa se face ». Daca ar fi avut tenta de: iata cum petrec vara milionarii excentrici, as fi inteles. Dar era o plaja populara, cu un om care vorbea cat se poate de colocvial, se calca pe picioare la inghesuiala cu altii, dar… bea sampanie la plaja. Reportajul are accent pe « romanii beau sampanie la plaja, cum se obisnuieste ». Da, nene, pe astia i-or fi nascut mamele lor si i-au botezat in cristelnita cu sampanie. Din aceeasi gama de: n-avem bani sa trecem strada, da’ suntem boieri, am intalnit des tipologia de roman care se lauda « ce mult a dat el pe … » (nu stiu ce, nici nu conteaza). Pai, frate, cu bani multi poate cumpara orice prost. Poti sa te lauzi cand ai facut o afacere, cand ai luat cu bani mai putini ceva ce altii cumpara cu mult… Ehe, mai e mult pana departe.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sarutul este ceva foarte intim, sau cel putin ar trebui sa fie. Si aici vorbesc si de saruturile nevinovate, prietenesti. Nu numai de saruturile amoroase. Dar sarutul, in sine, ar trebui sa fie un gest intim, care intervine doar in anumite conditii, sau cu anumite persoane. Desigur, sarutul poate fi si conventional (de aniversari, de sarbatori, cu ocazia unor felicitari de reusita, etc), cand ne pupam cu mai multa lume decat in conditii normale. Sarutul poate fi si incurajator. Sarutam pe cineva ca sa-i transmitem ceva. Dar nu orice, oricand. Sarutul ca si salut cotidian, in schimb, este trist. Devalorizeaza gestul. Oricat de mult mi-a placut cultura franceza, traditiile franceze, viata in Franta, oricat de bine, de acasa si firesc m-am simtit acolo, cu sarutul ca salut obligatoriu, automat, zilnic, cu oricine, nu m-am putut obisnui. L-am practicat, dar nu am fost « de acord » cu el in adancul meu. M-am supus normelor sociale, dar nu le-am adoptat in interiorul sufletului meu. Sa te pupi in fiecare dimineata cu toti colegii de birou, e mult, enorm, inutil, bizar. Nu vorbesc nici macar de risipa de timp (caci, la modul practic, este si o risipa de timp), cat de devalorizarea faptului, prin repetitivitatea lui, prin banalizarea si raspandirea lui… Nu eram de acord, dar pentru ca astea erau normele sociale acolo, m-am supus, cuminte si disciplinata. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasma, ii pupam pe toti colegii in fiecare dimineata. Ca sa nu mai vorbim ca e complicat in Franta: in functie de regiune, trebuie sa te pupi de doua, de trei sau de patru ori. Plus ca se incepe de pe obrazul stang sau de pe cel drept, tot in functie de regiune. La mine, in sud, pe Coasta de Azur, se practica pupatul de trei ori… Dar va las sa va inchipuiti singuri cam cat timp dura sa pup o redactie intreaga. Iar seara treceam la pupat « les ouvriers du livre », adica tipografii, caci eu supravegheam ziarul pana la iesirea din tipar, si aveam de-a face si cu ei. Eu, un copil, ei, toti barbati, majoritatea trecuti de 45 de ani, chiar de 50, misogini, harsaiti, refractari fata de jurnalisti. Eu eram si tanara (22 de ani aveam), si femeie, si jurnalist. Si romanca 😉 In atari conditii, adica avand in vedere numarul de persoane cu care intram zilnic in contact, evident ca mi se mai intampla sa uit pe cine am salutat (de fapt, pupat) si pe cine nu, caci faceam gestul, mecanic, neatasandu-i emotii, trairi, simtiri. Si ce se suparau cand constatau ca am uitat ca i-am salutat/pupat deja 🙂 Noroc ca pe de alta parte le eram foarte simpatica, si-mi iertau instantaneu. Dar ani intregi, desi am respectat normele sociale de salut constand in pupatul regulamentar, tot nu m-am putut obisnui. Acum eu inteleg de ce francezii au inventat « sarutul frantuzesc. » Probabil exact din cauza asta. Ca sa diferentieze lucrurile, ca sa existe totusi ceva suplimentar in sarutul amoros, fata de sarutul « obligatoriu » de salut 🙂 Chiar…

Ma gandeam  mai demult sa scriu despre vin, si parca niciodata nu gaseam timp. Caci, ca unele dintre placeri, este mai interesant sa-l savurezi decat sa-l « povestesti ». Cum ar zice reclama din Franta, « c’est ceux qui en parlent le moins, qui en mangent le plus » (e o binecunoscuta reclama, la mancare ce-i drept, dar cam asta e esenta ideii, valabila si pentru vin, si pentru alte placeri :D). In viata reala, insa, mi se mai intampla sa spun povestea mea cu vinul (evident la un pahar de vin). De cate ori o spun, oamenii sunt cuceriti de ea, si imi cer sa o repovestesc si altora, asa incat, povestea mea e un fel de viral al serilor de vin 🙂 Un viral in real, adica 🙂 Asa incat m-am gandit sa o si scriu, probabil merita. Eu am fost un copil extrem de cuminte. Am stat in banca 1 pana la clasa a 12-a, am luat premiul 1 pana in clasa a 12-a. Am fost la olimpiade, matematica, fizica. N-am avut prieten (ca n-am vrut – desi indragosteli aveam), n-am fumat, si, evident, n-am baut. Mergeam la petreceri (ceaiuri, cum li se spunea atunci), si ramaneam pana tarziu, caci mama avea o incredere netarmurita in mine si imi permitea sa stau pana pe la 1-2 dimineata, chestie pentru care eram foarte invidiata de colegii mei. Dar pentru ca nu-mi interzicea nimic, nici nu eram tentata sa fac ceva (vreo prostioara). In fine. Dupa admiterea la Facultatea de matematica de la Universitatea Bucuresti, unde am si intrat (ca eram buna la mate), am plecat in Franta, printr-o increngatura de imprejurari pe care nu le povestesc aici. Am ajuns la Bordeaux, in 1991. Tara vinului, patria vinului…  Eram mica si inocenta, eram copil. Caci da, eu la 18 ani eram copil. Si, cum am zis, nu beam nimic. Niciodata. Nici macar bere. Deci nu beam alcool deloc. Bun, m-am prins foarte foarte repede acolo (fara sa-mi spuna cineva ceva in mod direct), ca trebuie sa beau. Ca erai roman nu te tratau altfel decat pe ei, dar daca nu beai, da, asta era o piedica in integrarea sociala. Acela era motiv serios de a te respinge social. Atunci, ca un copil bun, permeabil, dornic sa invat, maleabil, m-am apucat de baut. Ca daca nu bei, n-ai decat doua motive: 1. esti ciudat si aiurea, si nu te baga-n seama, esti implicit antipatic. 2. esti bolnav, si atunci da, te iarta. Dar nu e asa usor, nu prea poti minti, ca te intreaba ce boala ai, cum evolueaza, adica ar fi complicat sa afirmi ca esti bolnav, pentru ca te tot intreaba… asa incat e greu sa mentii pe termen lung varianta cu vreo boala. Deci m-am apucat sa beau ca ei. Zilnic la pranz si seara, la fiecare masa. Un pahar de vin, ca nu te obliga nimeni sa bei cantitati mari. Principalul este sa bei, macar un pahar. Apoi, nu ti le numara nimeni, nu exista ratie. Am baut, deci, zi…

Solidaritatea nu trebuie sa depaseasca limitele bunului simt si ale resimtirii si recunoasterii  unor valori comune. Nu pot fi solidara cu cineva doar pe principii geografice, de pilda, daca, altfel, sufletul meu nu-l recunoaste. Am locuit 10 ani in Franta, si fara un « accident al vietii », nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii. Pe de alta parte, dupa 9 ani jumate am cunoscut primii romani in Franta, si atunci au inceput si problemele. Adica da, mi-au facut probleme, ca sa o spun mai direct. Cat despre comunitatile inchise, in tari straine, am avut dovada ca nu sunt bune, ca impiedica integrarea armonioasa. Studenta la Bordeaux fiind, la jurnalism, in 1994 am facut un stagiu la RFI la Paris la sectia in limba romana. Eu eram in Franta doar de doi ani la acel moment (dar bine integrata in sistem, adica studenta cot la cot cu francezii, nu prin Erasmus sau alte programe pentru studenti straini. Faceam facultatea fix ca oricare tanar francez, intrasem cu acelasi concurs ca francezii). Ei, am avut surpriza sa  am colegi la sectia franceza, romani care erau in Franta de 10 ani si mai bine, si care erau mai putin integrati decat mine. De ce? pentru ca traiau acasa cu romani (aveau sotii romance), la munca lucrau cu romani, alesesera sa aiba prieteni in cea mai mare parte romani. Nu mai traiau nici in Romania, nici in Franta. Traiau intr-o tara pe care si-o inventasera, care nu era nici Romania si nici Franta, ci un fel de taram utopic… Dorisera sa recreeze o mica Romanie, pastrand obiceiuri (atat alimentare cat si sociale), insa aceea nu era Romania. Si cert, nu era nici Franta, iar inchistarea lor in acele obiceiuri (si chiar si in limba) ii impiedica sa se integreze in societatea franceza. Eu, pana la 27 de ani nici n-am spus cuiva « te iubesc » in romana, decat in gluma. In rest, iubeam si visam in limba locului. Gandeam in franceza, scriam in franceza, sentimentele mele erau in franceza. Desigur ca nu uitasem limba romana. Dar limba principala era limba locului in care stateam. Eram atat de integrata incat oamenii ma intrebau « in ce regiune m-am nascut », si nu « in ce tara m-am nascut »….. Si tot apropo de integrare, reversul complicat pentru mine a fost cand m-am intors in Romania. Am picat aici, la 27 de ani, complet nepregatita, dupa 10 ani in alta societate,…