Franta

Vreau sa traiesc intr-o tara in care sa ma plictisesc. Da, stiu, suna dur. Si neadevarat, intr-un fel. Eu nu ma plictisesc nicicand, niciodata. Am o viata interioara prea bogata si ganduri prea multe ca sa ma pot plictisi fie si un moment. Dar vreau sa ma pot dedica lor. Mai aproape de adevar ar fi exprimarea « vreau sa traiesc intr-un loc care ma lasa sa ma dezvolt, sa iubesc, sa ma gandesc la mine si la ale mele ». Sa scriu. Scrisori si texte. Scrisori si carti. Sa nu imi cada mereu cate o caramida in cap, sa nu cad eu insami in gropi neasteptate, sa nu fiu prinsa in valtori de isterie din care si daca as vrea, nu m-as putea extrage. Nu vreau sa-mi tremure sufletul si trupul, altfel decat din frisoane de iubire sau de frig. Gandeam demult lucrurile astea, ma simt oricum dezradacinata mereu, in tara asta surprinzatoare, dar am scris negru pe alb acum cateva zile: Îmi doresc sincer de tot sa trăiesc intr-o tara în care sa mă plictisesc. O tara cum era Franța. Nu este perfecta, nu era nici atunci când eram eu acolo. Dar nu îmi cădea nimic neașteptat în cap. Și aveam timp sa trăiesc ale mele. Aveam stare sa scriu. Sa fac, chiar, o depresie. Aici nu-mi acord luxul unei depresii. Puteam sa conduc zilnic 20 km doar ca sa pun trandafiri pe un anume parbriz. În România nu ai timp de gesturile astea. Te lupți cu prea multe, inerente. N-ai cum sa le eviti, n-ai cum sa le ignori. Sau cel putin eu nu am cum. Nu am structura necesara si nici nu am cum sa o « invat ». Si nici nu-mi doresc sa devin nesimtita, opaca la ceea ce e in jur. Nu pot ingrosa randul celor nepasatori, sau inconstienti. Nu pot si nu vreau. Imi iubesc tara, in felul meu, asa cum consider eu ca trebuie sa o iubesc. N-o denigrez, ca e si asa batuta de soarta. Iar eu voi muri romanca, nu din orgoliu, ci pentru ca mori asa cum te nasti. Eu m-am nascut romanca, asta inseamna ca asa voi muri, indiferent ce scrie, succesiv, in actele mele la rubrica cetatenie. Insa cred ca vreau liniste. Vreau sa scriu, vreau sa iubesc, nu vreau sa plang decat din zbuciumul meu de dragoste, eventual. Nu vreau sa plang pentru ca in jur e sinistru, pentru ca oamenii sunt nerespectuosi, pentru ca la orice colt te poate pandi orice. Vrea sa pot sa stau cu fundul in nisip, la soare, sa las vantul sa ma cutreiere, si sa visez la ale mele. Nu e inconstienta, nici nepasare. Mi-a pasat si imi pasa mult. Asa cum am parasit la un moment dat un barbat pentru ca il iubeam prea mult ca sa-l pot vedea distrugandu-se langa mine, fara ca eu sa pot face nimic, exact asa as pleca (din nou) de aici. Pentru ca neputinta ma doare mai rau decat orice durere. A ramane imobil langa cineva/ceva care se…

Poate ca n-ar trebui niciodata sa incercam sa ne reinviem amintirile, ci ele sa ramana in raftul lor, bine clasate. Poate ca ar trebui sa le privim si sa le stergem de praf doar atunci cand vrem sa profitam de ele, dar sa nu incercam sa le scoatem din raft. Nu manipulam obiecte, ci oameni si suflete, atunci cand hotaram sa dezgropam amintiri. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Duc in spatele meu o intreaga lume. Duc in spatele meu un trecut in care am ras si am povestit langa Pierre, libanezul crestin, ramas orfan din cauza razboiului, langa Ibrahim Ould Dada, mauritanian dintr-o familie importanta, oarecum in dizgratie in tara lui de bastina din motive politice, langa Nafissatou, senegaleza de 1.92 metri, fara sa o pun la socoteala pe portugheza Eliza, pe englezoaica Renate, pe spanioloaica Isabelle (la a doua generatie),  pe Brigitte Laxalt, din Tara Bascilor. Pe langa bretoni, alsacieni, normanzi, provensali, chtis, Auvergnats, si tot felul de oameni care au facut parte din viata mea din Franta, langa care am ras si plans, cu care am mancat, dormit, impartit un pahar de vin, jucat carti, facut baie in Mediterana. Sau langa care am plecat in reportaje… Duc in spate o lume de zambete si de amintiri.  O lume colorata, diversa, perfecta in diversitatea ei. Asta e partea luminoasa. Partea intunecata este ceea ce am vazut in jur, si la Bordeaux, si la Marsilia, si la Toulon, si pe oriunde am trait. Cartierele lor in care nu erai in singuranta daca te rataceai, nici macar in masina, nici macar cu portierele inchise. Cartierele lor in care se zvonea ca si politia intra greu. Am mai scris acum ceva ani, sunt impotriva comunitatilor inchise de oameni proveniti din niste popoare, in sanul si pe teritoriul altor popoare. {Am locuit 10 ani in Franta, si fara un “accident al vietii”, nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii. – pentru conformitate, scriam aici – unde sunt si mai multe detalii} Atat. Asta este problema. Enclavizarea. Vina e comuna. Autoritatile franceze au gestionat prost problema. Nu de azi, nu de ieri, de 50 de ani minim. Au motive/circumstante atenuante, pentru care au gestionat deficitar. In primul rand, la mauvaise conscience. Ideea de dreptate, sentimentul de vinovatie. Durerea si greutatea unor alte sute de ani in care au cotropit si « supt » niste popoare. Si atunci cand cei din aceste popoare au dorit sa vina la ei, i-au primit, si s-au comportat cu ei civilizat, dar si avand in spate greutatea aceasta a unei vinovatii nerostite, dar prea resimtite. Nu spun ca eu sunt Superman, ca gestionam mai bine situatia decat au facut-o generatii de conducatori francezi, de-a lungul a zeci de ani. Ca nici Sarkozy n-a gestionat, a avut o declaratie teribila despre cum ar curata el suburbiile cu Karcher-ul,…

Am fost un copil cuminte, prea cuminte, disciplinat. Din dorinta, nu din pedeapsa. Din alegere, nu din constrangere. Si azi, respect ierarhia. Sunt si azi cuminte si disciplinata. Din dorinta proprie. O singura problema am: trebuie sa simt (sa recunosc cu toate simturile, instinctiv) ca ierarhia este corecta, ca merita, ca e fireasca. Altfel… nu prea. Bine, nu asta era subiectul. Ajunsa in Franta, la 18 ani, proaspat iesita din comunism, abia dadusem la o parte perdeaua de fier, cum ar veni, si pasisem in lumea libera. Ei bine, inainte de 89 noi n-aveam blugi. Adica aveam, unii dintre noi, de prin diverse locuri. Dar asa, in general, nu erau, asimilati cu lumea occidentala fiind. Eu aveam, adusi de mama 😉 Si purtam des. Odata sosita in Franta, n-am mai purtat niciodata blugi, ani intregi, {poate aveam o pereche, singura, ratacita prin dulap}, decat de cateva ori pe an. Puteai sa faci cruce rosie in calendar cand ma vedeai pe mine in blugi, de altfel, colegii mei de redactie (mai tarziu), ma primeau cu exclamatii cand ma vedeau imbracata asa, neobisnuiti fiind. Dintr-un simplu motiv, pe care rar l-am dezvaluit… pai blugii erau o alta uniforma. Asa au vazut-o ochii mei de copil, de 18 ani, ajunsa acolo, in acel renumit Occident. Baieti ca si fete, indiferent de sex, deci, de la 1 ianuarie la 31 decembrie, indiferent de anotimp, deci, imbracati in blugi. Acum spuneti-mi mie ce era asta decat o ALTA uniforma? Eliberata de prea curand de uniforme, am dorit sa NU mai imbrac uniforme. Am boicotat blugii. Nu in mod extremist. Purtam de cateva ori pe an 😉 atat. Poate datorita acestor obiceiuri vestimentare mi s-a spus « madame » mult prea repede, si ma enervam, caci mie « doamna » nu mi se pare de bine, ci « domnisoara » 😀 Plus ca aratam copil de-a dreptul 🙂 Aveam o gluma, dupa. M-am casatorit la 24 de ani. Si spuneam: « cum mi s-a spus madame pe nedrept 6 ani, sa mi se spuna mademoiselle timp de 6 ani. » 😀 Am de luat, cum ar veni 😉 Dincolo de glume, uniformizarea ma sperie. In orice. In vestimentatie, in comportament, in limbaj, in vorbire. E stavila in calea libertatilor. Bine, din pacate, multi indivizi nici nu-si pun problema sa « se demarcheze », sa traiasca, sa fie liberi. Urmeaza cai batatorite, incercate, stabilite. « Mi-a zis mama ca ustura. Focul arde. »  Si nu gandesc cu propriul cap… sa cantareasca ce isi doresc, ce e mai bine pentru ei. Mai tarziu… ditamai personalitatea formata, vin in Romania, la 27 de ani. Si aud: « o femeie la varsta ta nu se imbraca asa…  » Pai pana si expresia « o femeie la varsta ta » ma scotea din sarite. In Franta, la 27 de ani s-ar fi spus: « o fata la varsta ta« … 🙂 Problema de perceptie… Cat despre ce trebuie sa facem cand avem o anumita varsta… asta ma scoate de-a dreptul din minti. Singurele limite pe care mi le impun sunt ale bunului simt, ale decentei, ale cutumelor locului…