fericire

E soare, liniste, coltul meu de capre, smochine verzi si casute. Ma colorez si incerc sa colorez viata. Citesc, beau vin si gandesc mult. Si mi-e dor de tine. In rest, e paradis. Si e locul in care sigur am sa locuiesc. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am trait mult si intens, bune si rele, complicate ades, am incercat diverse, nu mai sunt la varsta sa gust din orice, oricand, ca sa testez. Sunt mai selectiva si e normal, ma cunosc, si cam stiu despre mine ce vreau. Si mai ales, dar mai ales, ce NU vreau. Am fost intrebata: « Este cel mai bun pentru tine? » Eu ma feresc de superlativele absolute, nu-s Dumnezeu sa emit verdicte definitive si irevocabile, « cel mai bun » ma sperie, daca intrebarea e pusa asa, in termeni universali si absoluti. In schimb, ceva pot spune clar: « Poate nu-i cel mai bun, dar este alegerea mea acum. » Si asta este/ar trebui sa fie absolut suficient. Am constatat cu bucurie si oarecare surprindere ca daca ma întreabă cineva ce fac, zic ce zic, e un raspuns mai punctual, dar daca ma întreabă cum sunt, nu am alt răspuns decat: sunt FERICITA. Ei, si de aici pleaca lucrurile… Oamenii accepta greu ca esti fericita. Si nu vorbesc de invidiosi, aceia, mai devreme sau mai tarziu, mor inecati in propriul lor venin. Vorbesc de cei care cred ca fericirea este de un singur fel, si ca in general ei detin indreptarul de fericire, si « stai ca-ti zic eu cum trebuie sa fii fericita, ca nu esti, ca aia nu e fericire, e placere. » Aiuritoare sentinta. Pai cum sa stii tu ca sunt sau nu fericita, esti in sufletul meu? Fericirea e un cuvant mare, dar starea de fericire este un sentiment atat de la indemana… Fiecare suntem fericiti din alte motive, in alte feluri, ne drogam cu alte droguri, ne amuza alte lucruri, ne transporta in ceruri alte lucruri si ne afunda in abisul tristetii altele. Nu putem impune altora modul nostru de fericire, asa cum nu putem sa le pretindem sa le placa acelasi fel de mancare. Cu alte cuvinte, NU-MI BAGA FERICIREA TA PE GAT, cu convingerea ca si eu voi fi fericita la fel.  Pentru ca e fals. Fiecare avem motive proprii. Nu vreau sa traiesc inghesuit, sa ma tem sa spun ce simt. Cand sunt suparata, spun, cand sunt fericita, spun…. Asta e, cine n-are loc de mine sa priveasca in alta parte. Va sfatuiesc sa ganditi la fel. Nu va lasati fericirea alterata de ce e in jur, de teama de a o rosti. Pana la urma cu momentele acestea ramanem, restul este fix desertaciune. Iar daca simtiti ca va vine sa cantati, cantati! Nu vreau sa-mi ascund fericirea, cum nu-mi ascund nefericirea. Imi traiesc starile, mi le insusesc, mi le asum, le consum. La fel, chiar daca-mi vrei binele, nu ma poti contrazice asupra a ceea ce simt, sau a ceea ce vreau. Atata timp cat acest « ce vreau » este in limitele legii si in limitele sociale. Fericirea nu-i de un singur fel. Fericirea mea vazuta dinspre mine e alta decat cea crezuta de altcineva, si chiar si de mama. Mama a invatat sa inteleaga asta. Tocmai pentru ca ma iubeste. Eu zic ca e un teren alunecos. Cand un om iti…

Viata unui om nu poate fi 100% fericita, nici 100% nefericita :))) nu am intelege ce e placerea, daca n-am cunoaste durerea. Un om 100% fericit ar fi de internat la spitalul 9, la sectia glumeti iremediabili, simpatici, poate, dar definitiv plecati. Mie-mi sta foarte bine cu 80% fericire 😀 (glumesc, evident). Si nici nu vreau sa machiez realitatea, nu simt nevoia sa o cosmetizez si sa mint. Sunt cum sunt, si nu vreau sa pozez in mod fals in altceva, cu altfel de viata. Eu cand vreau sa plang, plang. (plang rar, spre niciodata, in public, sau chiar si de fata cu cineva, pentru ca plansul mi se pare ceva extrem de intim. Si pentru ca te vulnerabilizeaza, implicit, in fata celui care e martor la lacrimile tale). Dar sa revenim 🙂  Si cand vreau sa rad, rad. Cand iubesc, iubesc, si cand dorm, dorm 😉 Sunt autentica, nu incropita. Nu pozez in altceva. Ca om, am si defecte, si momente de slabiciune, sunt firesti. Acestea imi apartin in egala masura, ca si calitatile, puterea si fericirea. Nu simt nevoia sa-mi mistific viata, nici sa fiu perfecta. Mi-e ok cu mine asa, chiar daca uneori ma supar pe mine. Chiar daca uneori sunt exigenta si ma pedepsesc. Cumva, gasesc apoi o cale spre mine. Si mereu ceva de invatat. Si nu, n-are a face cu intimitatea, ci cu acceptarea si cu impacarea. Sunt mereu in cautarea unui mai sus, mai departe, mai bine. Dar e o cursa a mea cu mine. Nu neaparat a mea cu altii. Si, mai ales, dar mai ales, este o cursa corecta. Nu fraudez, nu o iau pe scurtaturi nemeritate, nu « ard » etape.  « Am învățat, de-a lungul anilor, că cel mai greu lucru este să spui adevărul, să zugrăvești realitatea așa cum este ea. Slăbiciunile, micile detalii ale vieții, sunt esențiale pentru ca imaginea pe care lumea o percepe să fie nealterată. [….] Branding, Marketing, PR, Positioning ș.a. nu au niciun rost dacă sunt folosite ca să denatureze realitatea, personalitatea și caracterul oamenilor sau al companiilor pe care aceștia le creează. » (fragmentul este de aici) EXACT asta cred si eu, si dedic acest fragment, de mai sus,  tuturor celor care se intreaba de ce mi-am pus fotografie la coafor, cu vopseaua pe cap. De aceea, pentru ca sunt o fiinta vesela, si ma joc mult. De aceea, pentru ca  sunt autentica, si, MAI ALES, chiar nu simt nevoia sa par altceva decat sunt. Nici mai desteapta, nici mai frumoasa, nici mai fericita. Sunt ok cu mine insami, nu mi-e rusine ca am vopsea pe cap, sunt tot eu si atunci. La fel de ghidusa, cu aceleasi cuvinte in cap, cu aceleasi sentimente in suflet, cu aceeasi minte, cu aceleasi ganduri, cu aceeasi putere de munca, la fel de amuzanta si de iubitoare de viata. De aceea, pentru ca micile detalii ne fac oameni. De aceea, pentru ca nu mi-e rusine de/cu mine. Pentru ca nu astea sunt motivele pentru care unui om ar trebui sa-i fie rusine….

Mi s-a intamplat des cand eram trista, sau aveam cauze de suparare care ma apasau, sa aud raspunsul: « Nu esti singura. » (care e trista, cum ar veni.) In ce masura faptul ca si altii sunt nefericiti trebuie sa ma faca pe mine mai fericita? sau sa ma consoleze? Dimpotriva, faptul ca si altii sunt tristi si suparati (ca au griji si-s apasati de ele, sau stari de spirit), nu numai ca nu ma face mai bucuroasa, dar ma intristeaza si mai rau (daca sunt apropiatii mei), si maxim m-ar putea lasa rece (daca-mi sunt indiferenti), desi e cam greu sa ma lase indiferenta tristetea si suferinta oamenilor (oricare oameni). Sigur ca atunci cand faci vizite de acest gen, simti asta: « sunt impartita, sfasiata, mai bine-zis,  intre durerile mele adanci si rusinea de a avea aceste dureri, atunci cand exista oameni care stau alaturi de parintii lor, in spital, cu perfuzii. Mi se intuneca mintea, nici nu pot sa gandesc asta. Ma doare sufletul. Acum, in afara de durerile mele, am un profund sentiment de culpabilitate. Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. » Sigur ca asa este, si am simtit-o pe pielea mea de cateva ori, ca eu scriam cele de mai sus… Si sigur ca daca as avea puterea, as vindeca toti oamenii de toate bolile. Asta nu inseamna, insa, ca « ne batem » in dureri, si-n suferinte, nici ca incape comparatie posibila (ea insasi foarte indecenta). Da, sunt fericita pentru ca parintii mei sunt sanatosi si eu sunt sanatoasa. Sunt fericita pentru ca iubesc. Dar da, am si profunde perioade de tristete, din care nu numai ca nu ma scoate ideea ca « si altii au », ba dimpotriva, faptul ca si altii au, este chiar motiv suplimentar de tristete. Fericirea celor din jur ma insenineaza, bucuria lor ma lumineaza. In niciun caz nefericirile lor nu ma consoleaza… Si nici nu cred in grade de suferinta. Nu cred ca o tristete este mai « valabila » decat alta. Tocmai pentru ca starile fiecaruia sunt subiective, si ca fiecare le simte cu propria fiinta. Durerea are nuante diverse, atat de diverse cat si bucuria. Si in fericire suntem diferiti, si-n dureri suntem diferiti. Unii se bucura ca miros iarba si ca aud greierii (e una din bucuriile mele), pe altii asta ii lasa rece… Fiecare avem motive diferite de fericire, si nefericiri la fel. Si tot din subiectivitatea durerii:  durerile prezente ard mult mai rau decat durerile anterioare. Desi avem constiinta unor dureri trecute, poate mari, cele prezente sunt infernale, apocaliptice. Chiar daca ne amintim perfect ca am supravietuit unor imprejurari mai potrivnice, si iata-ne, vii, in picioare, mergand demn spre viitor, asta nu inseamna ca amintirea acelor dureri trecute, depasite temporal si moral, ne face sa ne doara mai putin acum. Stim doar ca nu se…