fericire

E o căldură moale, e liniște, gol, aud mare si pescăruși. Muzica e în surdina. Ascult valurile. Apa e calda și extrem de curata. Ascult liniștea. Aici e locul meu de suflet. Sunt mai linistita, mai frumoasa. Aici trebuie sa-mi cumpar casuta si sa stau si sa scriu. Nu credeam ca ma voi regasi atat de tare intr-un loc, ca-mi va opri alergarea si freamatul permanent, cum a facut-o locul asta. In continuare am nevoie de nou, de schimbare, de necunoscut, de neprevazut, de actiune, de aventura. Dar aici va fi locul permanent de ancora, acum stiu. Felul în care îți sta parul și iți arată pielea este si indicatorul stării de spirit, stărilor de bine sau de rău. Prima data am înțeles asta când am locuit la Cluj. Parul era trist.  Era o campanie (electorala) foarte grea, împotriva lui Boc, în colegiul lui. Am câștigat, dar am suferit. A fost cu multe eforturi, ore de nesomn si chin. Am suferit. Parul, și el. Corpul nostru spune mai multe decat stim sa auzim. Aici parul meu e fericit. Ca fiecare por din corp. Vad asta pana si eu, care nu prea ma iubesc, din pacate. Aici incep sa ma accept, sa ma vad cu putin mai multa indulgenta. Mi-e bine. Nu mai sunt asa de in revolta… Ce traiesc aici este o definitie simpla a fericirii. Si miros marea si smochinii. Si merg pe stradute si ma bucur. Mă simt fericita. O fericire simpla, care nu are nevoie de nimic din artificiile unei existente complicate. Cred ca aici îmi găsesc liniștea Concluzia: sigur îmi trebuie căsuță aici. Devine evident   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

O intrebare a unei amice m-a interpelat brusc. Copila ei o intrebase: « Cate zile mai avem? » Exact asa, cate zile mai avem, nu cate zile mai sunt.  Ciudat cum uneori unele exprimari au nuante atat de adanci. Ea era perplexa, nu prea stia ce sa raspunda. Am sfatuit-o sa ofere ea orizonturi. « Dacă nu știu pana la ce, nu am cum sa răspund. Pana vine Moș Crăciun? Pana la vacanta? Pana înfloresc ghioceii? » « Pana crești mare? » A functionat. Ma asteptam sa mearga, ma pricep un pic. Instinctiv, nu lucruri invatate. Lucruri simtite care « bat » orice manual sau regula tarziu invatata. Dincolo de asta, intrebarea copilei m-a rascolit si pe mine. Din cel putin doua puncte de vedere. Unu: mereu asteptam ceva, de mici. Ceva definit: vacanta la mare, bradul de Craciun, examenul, tabara, primavara, sau ceva mai nedefinit, cum ar fi fericirea, linistea, marea dragoste, somnul, apusurile. Al doilea punct de vedere e mai cutremurator: cate ore mai avem? Da, suntem finiti. Avem un numar de ore. Ele trec. Si in timp ce scriu, pana voi fi terminat, imi vor fi ramas mai putine ore, fie si cu o fractiune de ora. Dar mai putine, implacabil. Nu intotdeauna realizam asta. Si acum sa « combinam » cele doua aspecte. Desi avem ore finite, care se consuma, ni le petrecem asteptand. Uneori, procesul asteptarii este mai important decat momentul implinirii. Si e pacat, caci ne traim viata « sporadic », intre asteptari, pe peroane, uneori luand trenurile care vin, alteori ratandu-le. Nu trebuie sa incetam sa traim niciodata pana in momentul mortii, scriam acum ceva timp. In fata intrebarii copilei, sunt inca si mai convinsa ca nu trebuie sa murim mai devreme decat incetam sa respiram. Din pacate, cunosc o gramada de « morti » vii care umbla pe strazi, si peste care vine toamna, iarna, primavara, vara, iar toamna, iarna, primavara…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cand o sa gasim cantarul care sa masoare emotiile, centimetrul care sa masoare sentimentele, atunci poate (subliniez, poate) o sa putem da verdicte absolute. Si nici atunci, cred eu, caci absolută e doar moartea. Cel putin pana la proba contrarie. Nu cred ca putem compara nimic cu nimic. Nici macar ce simtim fiecare din noi in minute diferite, daramite ce simtim noi cu ce simte vecinul. Sunt pe lume prea multi care « au descoperit esenta » si dau verdicte ca si cand aici e inceputul si sfârșitul lumii. Si prea multi care nu-si mai amintesc cat de diverse si relative sunt lucrurile. Niciun tremur nu se aseamana cu altul. Nici al meu de azi cu cel de ieri, sau cu cel de maine. Din intensitate in suras, din intensitate in lacrimi, din intensitate in simtire, trec zilele, incomparabile. Nicio dimineata nu e ca cea de ieri, nici ca cea de peste un an. Nicio toamna nu e echivalenta, desi frunzele cad la fel. Nicio primavara nu e egala cu alta, desi ametitoarea imbobocire se petrece imuabil. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Posted from WordPress for Android share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It