fericire

Sigur, v-am lasat sa va uitati pe gaura cheii in viata mea. A fost asa, ca un voyeurism consimtit de mine… Am spus lucruri despre mine, chiar si criptice, franturi din ceea ce traversam, am lasat sa izbucneasca revolte, am exprimat bucurii. Am inflorit, am stralucit ca o stea uneori, alteori m-am stins, sub potopul de lacrimi, pierzandu-mi pana si cuvintele. Mi-am deschis petalele si pistilul, ca intr-o daruire fara margini, m-am bucurat mult, m-am copilarit, mi-am lasat nebuniile sa razbata la suprafata, mi-am desenat zambetele, mi-am lasat lacrimile sa curga, durerile sa apara, enervarile sa transpara. Am iubit, cand voi ma priveati. Am cantat si am ras, cand voi ma priveati. Am scris, cand voi ma priveati. Nu, n-am urat, pentru ca nu stiu sa urasc, nici in intimitate, nici privita. M-am intristat si voi inca ma priveati. M-am demachiat sub privirile voastre. M-am dezbracat si m-am imbracat in alte si alte costume. Mi-am impletit parul. Dar m-am si despletit, gest foarte intim. Am fost ades, descoperita ca Eva. V-ati uitat la mine cand imi era bine si cand imi era rau. M-am dezgolit intr-un fel, sub ochii vostri, care ma priveau avizi, pe gaura cheii. M-ati masurat si m-ati cantarit cu privirile prin gaura cheii. Acea gaura a cheii ramasa deschisa cu voia mea. Stiu ca ati crezut ca nu constientizez. Si totusi, n-am scapat niciodata din vedere acea gaura a cheii prin care ma priveati. N-am uitat nici ca e acolo, nici ca voi sunteti dincolo de ea, posedandu-ma violent prin intermediul atator mii de priviri hulpave, pangarindu-mi sentimentele sau lacrimile. Nu, nu mi-am calculat gesturile. Am fost naturala, in ciuda privirilor voastre violatoare ale intimitatii mele. Dar va dadusem voie, si nu uitam asta niciodata, imi asumam alegerea matur si responsabil. Ei bine, intr-o buna zi, a fost altfel. Cum altfel? Pai altfel. Pur si simplu, am astupat gaura cheii. Pur si simplu, intr-o dimineata, dintr-un simplu gest. Fara sa se fi intamplat ceva anume. Fara vreun resentiment. Pur si simplu, n-am mai cautionat voyeurismul vostru, pe care [recunosc sportiv] vi l-am intretinut pana atunci.  Nu, nu-s ipocrita, stiu, am avut acea gaura a cheii deschisa spre viata mea. Cu voia mea, da. Bun, si intr-o zi, brusc, am inchis-o. Stiti ce s-a intamplat atunci? Haideti, ca stiti… nu va prefaceti! Ati inceput sa protestati. Pana si cei mai tacuti si umbriti urmaritori, cei care aruncau priviri razlete si nu sopteau nimic prin gaura cheii, pana si aceia s-au simtit « furati », frustrati, inselati. Pai cum indrazneam eu sa astup gaura cheii? Cum aveam tupeul sa le iau jucaria? Si in plus, « fara tine e gol ». Da, dar eu nu ti-am promis nimic. Nici tie, nici lui, nici ei. Nimanui dintre voi. Eu nu am semnat niciun contract cu nimeni cum ca intretin atmosfera. Nici ca furnizez entertainment.  Da, stiu, inteleg, e gol. Voi priviti in continuare pe unele gauri de chei, ale altor usi, dar nu exista nimic dincolo. Adica exista, dar e ca si cum…

Mi-a fost rau. Probabil ca unii dintre voi stiti. Altii ati presupus. Altii ati simtit. Poate unii dintre voi m-ati cunoscut cand eram « asa« , si nici macar nu ma stiti « EU ». A existat acea cadere in abisuri. Acea chircire in interior. Am ramas un om bun, si cand am fost « asa ». Dar resursele mele de deschidere spre exterior, de rasete, de lumina, erau reduse. Si mai ales, ma durea mult tot. Si parca prea venisera toate. Si peste toate acele toate, o oboseala acumulata. Nu mai mancam, nu mai dormeam. Ma uram pe mine insami. Nu-mi asumam lucrurile bune pe care oamenii mi le adresau. Erau dureroase pana la lacrimi. Ma simteam ratusca cea urata, si actionam ca atare. Complimentele ma faceau sa plang, pentru ca mi se parea ca nu-s ale mele, ca le-am furat, ca nu le merit. Si atunci am plecat. Era vital. Am vrut sa merg undeva, singura, sa reinvat sa dorm, sa mananc, sa citesc. Sa redevin eu. Sa revin la mine insami. Vreau sa cred ca am reusit. Am plecat plangand. Literal. Am crezut ca nu voi mai putea pleca. Si totusi, cu un efort supra-omenesc am plecat. M-am smuls. Am plecat si conduceam plangand. Am revenit razand. Acolo am stat singura, am vorbit putin, aproape deloc. Am citit, am mancat, am dormit. M-am disciplinat. Am stat cu fundul in nisip prima data pe anul asta. Si am privit si am ascultat marea. Am invatat ca viata e facuta din bucurii mici. Ca fericirea e o stare interioara. Ca iubirea e o binecuvantare. Ca deschiderea spre ceilalti este un dar [si m-a atins pana la lacrimi faptul ca am acest dar]. Ca poti orice, daca iti doresti destul. Am reinvatat sa ma iubesc. Sa ma uit in oglinda si sa ma plac. Am facut pace (macar momentan) cu mine insami. Mi-am zambit. Si am constientizat din nou ca peste toate ploile, furtunile, norii, intunecimile posibile din viata, exista undeva un curcubeu, un rasarit, un apus. O floare. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ceva e innodat, ceva ce trage inapoi, ceva ce trebuie desfacut, rupt, taiat. Ca un nod gordian; dar unde e sabia ca sa-l pot reteza? Durerile prezente sunt mult mai teribile si crude decat durerile trecute. E ca un sfarsit de lume. Chiar daca avem constiinta ca am depasit in viata dureri mai mari, faptul ca durerile prezente ne ard acum face ridicola comparatia cu durerile stinse. Suntem extrem de subiectivi in durere, si nu-s sigura ca avem aceeasi putere de a judeca la fel fericirile. De cateva zile, poate chiar saptamani, simt un blocaj. La inceput am catalogat acest sentiment drept o simpla perioada de off, de inchidere in mine insami, cum mai traversez cateodata. Am asteptat, cuminte si rabdatoare, inseninarea. Ea nu mai vine. Cel mai rau este ca realizez ca am depasit dureri mai mari, ca am supravietuit unor probe mult mai serioase, mai zguduitoare, mai grave, mai puternice. Si totusi, acum ma doare ca si cand e prima durere din viata mea. Ma doare ca o sfasiere, ca o rupere, ca si cand pana acum nici nu am stiut ce inseamna raul. Ma dau doi pasi inapoi (caci intotdeauna imi pastrez structura logica si o doza de pragmatism amestecata cu umorul nelipsit- si-n negrul hau stiu sa fac haz de necaz), si ma uit cu atentie, ma studiez din exterior. Sunt tot eu, cum ma stiu, puternica, solida, nesupusa. Sunt eu, cea calita, trecuta prin foc si para. Sunt tot eu, peste o mie de vieti. Am depasit lucruri teribile, si le stiu. Ma mai lupt si acum cu lucruri dificile, si le stiu si pe acestea. Iar acum, durerea ar trebui sa fie direct proportionala cu… Si totusi, nu e.  Ma doare de parca sunt un nou nascut si e prima mea durere. Ma doare, de parca nu am mai infruntat niciodata asta. Ma doare si parca nu mai stiu sa respir. Ma deruteaza asta. Spiritul meu logic e luat prin surprindere, contrazis, luat in raspar. Nimic din certitudinile mele nu se mai verifica. Stiam ca ma regenerez in iubire, am constatat asta demult. De aceea ma investesc total, de aceea sunt ca neinceputa, de aceea imi dau sufletul pe tava. Pentru ca nu raman atarnata in iubirile trecute, si pentru ca ma regenerez complet. E ca si cand contorul e la zero. Si incep atunci sa traiesc. Acum stiu ca asa voi fi pana la sfarsitul vietii, si ca iubesc atat de intens de parca e prima, singura si ultima oara. Dar acum abia descopar ca ma regenerez pana si in durere. Pana si in capacitatea de a suferi. Ca si cand restul durerilor, prin faptul ca s-au dus, prin faptul ca le-am depasit, ca am incheiat socotelile cu ele, ar fi disparut complet de pe fata pamantului. Ca si cand n-ar fi existat niciodata. Ca si cand durerea asta e prima, imensa, sfasietoare. Unica. In plus, « legenda » spune ca din durere se nasc marile creatii. Chiar am un prieten bun, suflet de artist, care se mentine…

Unii oameni (foarte multi, din pacate), nu stiu sa accepte fericirea altora. Nu stiu nici sa se bucure de fericirea altora, dar nici macar nu stiu sa o accepte, sa o priveasca neutru. N-am inteles asta niciodata. De unde atata micime sufleteasca? E ca si cum li se pare ca daca cineva e fericit, implicit el va fi mai putin fericit, ca si cand acel care e fericit ii ia din fericirea sa proprie. Eu nu am privit niciodata fericirea ca pe ceva finit. Nu e ca si cum ar exista un singur sac cu fericire, si faptul ca X e fericit face ca se consuma fericirea din sac si mie imi ramane mai putina. Pe mine ma bucura si ma implineste sa vad oameni fericiti. Chiar si necunoscuti. E frumos sa vezi fericirea in ochii lor, emanand prin toti porii. Fericirea nu e ceva care e dramuit, si din care consumam toti, si daca unii au mai mult, ceilalti raman fara. Atunci de unde aceasta chirceala sufleteasca? De ce sa nu poti sa accepti fericirea cuiva, de ce nu poti sa privesti cu simpatie, cu bucurie, un om fericit? De ce sa te crispezi? De ce sa nu te bucuri de fericirea cuiva apropiat? Ei bine, am constatat ca foarte putini oameni stiu sa faca asta. Din fericire, mie viata mi-a acordat onoarea de a avea cativa prieteni (nu multi, stiu), care stiu sa se bucure de fericirile mele. Si, evident, si eu ma bucur de fericirile lor. Restul, care nu stiu sa fie asa… nu-s langa mine. Cine nu e cu noi, e impotriva noastra:) Glumesc. Lumea e cum e, si lumea e departe de a fi perfecta. Am constientizat din nou aceasta problema a greutatii sau chiar imposibilitatii unora de a se bucura de fericirea altora, atunci cand am citit povestea nuntii Ionoukai, (despre care vorbeam si acum cateva zile), de fapt povestea invitatiilor la nunta, si comentariile la postarea ei pe blog. Am vazut ca sunt oameni care o cunosteau, dar au urât-o, descoperind-o pe blog altfel decat o credeau ei. Si asta e ciudat. Nu acordam libertati celui de langa noi, il urâm daca ne facem o imagine despre el si daca el nu e conform cu aceasta imagine. Ca si cum nu ar fi vina noastra de a ne fi facut o imagine neconforma cu realitatea. Nu, noi punem in carca celuilalt faptul ca nu stie sa fie cum am vrea noi sa fie. Este cineva acolo, la comentarii, care ii explica motivele pentru care nu vrea sa participe la nunta ei, printre care: « […]8. toate mirosurile si totzi aburii aia din copilarie care te fac sa te simti extrem de speciala; 9. cele 56 de rochii; 10. cele cateva sute de perechi de cercei […] » Pe scurt, nu stim sa ne bucuram de fericirea celuilalt. Ionouka isi etala fericirea pe blog… si mie asta mi se parea frumos, desi nu o cunosc. Era ceva extrem de pozitiv. Tonic. Dar nu, nu sunt atat de naiva incat sa cred ca viata e…