Tango, in sfarsit

Saptamana aceasta am inceput cursurile de tango. Ma atragea extrem de mult acest dans, de ani buni, insa niciodata nu mi-am facut timp sa ma duc sa invat, sa ma duc sa dansez. Era clasat la raionul: vise pe care le voi realiza candva. Anul acesta s-a produs declicul care m-a facut sa fac pasul de la vis la realitate, de la teorie la practica. Acea uncie de motivatie necesara mie ca sa fac primul pas.

Sunt euforica. Imi place foarte mult deja, asa cum banuiam ca va fi. Abia astept sa pot sa dansez intr-adevar. Asta seara cineva mi-a spus ceva foarte foarte frumos: “Nu te-am vazut dansand (poate ne faci o demonstratie filmata cand termini cursurile 😉 ) dar mi te imaginez ca avand profilul cuiva care are tango-ul in sange. Sunt unele femei care par nascute pentru tango si cred ca tu esti una dintre ele, chiar daca ai descoperit acum acest lucru.” Minunat spus. Sper sa aiba dreptate, sa fiu nascuta pentru tango!

Muncitorii, barometrul civilizatiei

Muncitorii bulgari sunt mai civilizati decat muncitorii romani. Desigur, probabil au facut la fel de putine studii. Desigur, muncesc cu carca. Dar il faut de tout pour faire un monde, si avem nevoie de ei, iar eu respect oamenii care muncesc. Asta ca sa stabilim din capul locului ca n-am niciun fel de dispret sau apreciere negativa la adresa muncitorilor, din indiferent ce tara provin. Insa am remarcat ca muncitorii bulgari sunt mult, muuuuuult mai civilizati decat cei romani.
Am trecut zilele acestea de mai multe ori printre palcuri de muncitori, pentru ca, fiind luna mai, sunt inca multe hoteluri in constructie sau renovare. Eram, ca la mare, imbracata in pantaloni scurti, si tricou cu bretele. Cand i-am vazut pe primii in zare, am avut o teama si o neliniste in suflet, caci stiu cam cum se intampla in Romania in asemenea circumstante (si fara sa fiu in pantaloni scurti- poate doar o armura ar ajuta la ceva, si inca, nu-s sigura!). Fluieraturi, tipete, propuneri si remarci deplasate (asta ca sa raman decenta in descrieri). Ei bine, la bulgari nimic. Oamenii-si vedeau de treaba. Si asta a fost de fiecare data, nu o intamplare disparata. Chestia asta mi-a trezit un respect enorm. Si ei sunt oameni, si ei sunt barbati, si nu cred ca eu sunt mai putin atragatoare dupa ce trec granita. Probabil se uita, dar nu se manifesta ca si cum acum ar fi coborat din copaci. Romanii sunt niste primitivi isterici. Se comporta de parca ar fi coborat acum doua minute din copac, sau ar fi iesit la lumina din vreo pestera de curand, si cand vad o femela corespunzatoare nu stiu decat sa gafaie, sa grohaie si sa arunce cu ghioaga. Suntem pierduti si nici ca ne mai facem bine.
I-am privit zambitoare si cu admiratie pe muncitorii bulgari pe langa care treceam. Ba chiar, le-am suras. Ceea ce ar fi sinucigas in Romania, unde trebuie sa ma uit fix oriunde altundeva, sa evit privirile, sa ma fofilez, sa ma fac mica. Bulgarii mi-au trezit admiratie. Si nu erau nemti, nu erau suedezi, nu erau japonezi. Erau bulgari, da? Cei de care radem noi. Suntem idioti, n-avem voie sa radem.  Au 100 de ani de civilizatie in plus. Si tot atatia de savoir vivre.

p.s. Pe cei care sunt revoltati de postarea asta dintr-un asa zis “patriotism”, ii rog sa se uite mai atent in jur pe strazi in Romania, sa-si intrebe surorile, prietenele, sotiile cum sta treaba.

Masculii care se simt lezati de postarea aceasta pot sa dispara din jurul meu si din viata mea. Nu-s feminista, ba chiar sunt un pic impotriva feministelor (am zis asta mai demult, nu mai argumentez iar), dar aici e vorba de altceva. De civilizatie, respect si de un fel de a trai la care nu cred ca vom ajunge prea curand.

Despre arta de a spune ce vrei

Una din principalele probleme cu care m-am confruntat aici, la intoarcerea in societatea aceasta, a fost aceea ca oamenii nu au obiceiul sa spuna ce vor, si nici sa spuna ce nu vor.

Oamenii nu spun ce vor pentru ca spun alte lucruri, si asteapta sa intelegi tu ce vor. E un intreg limbaj codat care contine tot felul de chestii alunecoase, jongland intre ce spun eu, ce trebuie sa intelegi tu, sau ce ma astept eu sa intelegi tu. Si ce deduc eu din ce spui tu. Nu sunt de acord cu asta. Am trait intr-o tara relativ normala la cap, matura. Ei bine, in tara aceea matura, am invatat sa spun ce vreau, si sa ascult ce vor ceilalti. Dar sa o aud de-a dreptul, nu sa deduc din tot felul de sarade sau ghicitori. Nu sa orbecaiesc intrebandu-ma: Daca a spus asta, eu ce trebuie sa inteleg?

Stiu, aici e tara in care trebuie, mai ales ca femeie, sa te dai “mimoza”, sa refuzi, ca sa nu pari o femeie usoara. Ceea ce e stupid. Pentru ca in ochii, mintea si inima unui barbat matur, nu esti o femeie usoara daca stii sa spui da, atunci cand esti intrebata. Sau nu, dupa caz. Oricum, sa spui ce vrei. Intr-o societate evoluata zic. Si ma astept ca si aici sa fie la fel, macar la o anumita patura sociala… oameni mai elevati, inteligenti, cultivati.

Refuzul “de forma”, doar ca sa nu pari usuratica, nu foloseste la nimic. E chiar stupid. Refuzul de forma nu are nimic cu usuratatea. Spun asta din pielea unei fete care a fost chiar mult prea cuminte. De fapt, infiorator de cuminte, spre bleaga. Am fost cumintica si invatam bine la scoala (premiul intai pana in clasa a 12-a, 10 la bac la mate si fizica)… Nu am avut prieten, si nu ma interesa aspectul acesta. M-am indragostit la 18 ani de cel care mi-a devenit si sot, si nici ochi n-aveam sa vad macar ca exista alt urmas al lui Adam pe lume… timp de 7 ani. Si ar fi putut dura 70 de ani, fara anumite intamplari…

Ei, asa, cumintica si cu dorinta de a invata, am ajuns in societatea cealalta. Eram diferita de ei, si prin felul de a ma imbraca, eram ca iesita din pension 🙂 Acolo, in societatea aceea mi-am format stilul de imbracaminte foarte sexy, pe care il am si azi, si pe care il voi pastra toata viata. Acolo am invatat ca e normal sa spun ce vreau (instinctiv;  a fost de fapt o lectie pe care eram pregatita sa o primesc, pentru care eram permeabila, care se potrivea structurii mele ca individ, felului in care sunt construita). Si asta nu are nimic de a face nici cu cumintenia, nici cu loialitatea, nici cu fidelitatea. Nici cu alte lucruri. Poti sa fii integra, retinuta, fair, poti sa fii loiala, chiar daca spui ce vrei. Chiar daca stii sa exprimi ce vrei. Asta nu te face nici mai putin feminina, nici mai putin de incredere. Ba chiar dimpotriva, as putea spune.

Ba mai mult, in societatea aceea, daca nu stii sa spui ce vrei, pierzi. De pilda, un exemplu foarte banal. Invitat la masa… esti intrebat daca mai vrei sa te serveasca cu unul din felurile de mancare. Spui nu, ca asa te-a invatat pe tine acasa, ca e bine sa refuzi, asteptand ca gazda sa insiste si sa se roage de tine. Ei bine, nu se va ruga. Daca ai spus nu, inseamna ca nu vrei. Pentru ca daca vroiai, spuneai da. Acest exemplu e primar si foarte simplu, dar extrapoland, acest exemplu se aplica la toata viata.

Mi-ar placea ca si oamenii de aici sa invete sa spuna ce vor, ce isi doresc. Fara teama de a fi judecati. Fara teama de a trece drept altceva. Dar, desigur, si restul societatii trebuie sa fie dispusa sa nu ii judece pentru ca spun ce vor. Lucrurile ar fi atat de usoare si firesti daca lumea ar proceda asa!

Spuneam mai devreme ca aici m-am lamurit in privinta fetelor care se dau mimoze, ca sa nu para usoare. Dar s-au prostit si baietii? Acum ceva timp, am iesit sa dansez, intr-un grup mai mare. Nu ne cunosteam toti intre noi. Era o gasca mare, iar unii, cum era si cazul meu, erau adusi de cineva din grup. Nici nu conta, era ok, dansam, ne distram toti. Am observat la un moment dat ca unul din baieti ma fixa foarte intens. Cu acea privire, pe care stiu atat de bine sa o cataloghez. La un moment dat a prins un loc liber langa mine si a venit. Spre marea mea uimire, cu o mana care-mi atingea aproape coapsa, alaturi de mana mea, incerca sa-mi strecoare o carte de vizita. Fara sa spuna nimic??? Fara sa spuna nimic. Nici macar un “Buna, eu sunt X, cum te cheama?” M-a uimit foarte tare acest episod. M-a nedumerit. Ca sa rezolv elegant situatia, am ridicat mana de acolo si mi-am aprins o tigara. (si fumatul are rolul si rostul lui, cateodata).  Am inceput sa fumez si sa glumesc cu cei de langa mine. Rusinat, a retras mana cu cartea de vizita, a bagat-o in buzunar. S-a indepartat, iar dupa doua minute si-a luat la revedere de la grup si a plecat. Cred ca dupa mintea lui, a suferit un esec in acea seara.

Ingrozitor. Ce lume! Ce maniere! Nu inteleg ce astepta. Sa intind mana sa iau o carte de vizita strecurata in acel mod, pe furis? (ca oferita nu pot spune).  Chiar nu inteleg. Nu musc, arat blanda, sunt blonda si duioasa. Nu cred ca arat fioros, si ca nu putea sa-mi spuna un buna. Sigur, nu venisem decat sa dansez. Sigur, nu asteptam nimic, si nu imi doream nimic. Nu venisem ca sa fiu agatata, si nu cautam niciun fel de relatie. Eram (sunt) indragostita. Dar in niciun caz nu as fi luat acea carte de vizita intinsa atat de urat. Din partea mea, putea sa stea cu mana intinsa 100 de ani. De ce sa nu stii sa spui?  In loc sa se civilizeze fetele, vad ca au luat-o razna si baietii… 🙁