Despre arta de a spune ce vrei

Una din principalele probleme cu care m-am confruntat aici, la intoarcerea in societatea aceasta, a fost aceea ca oamenii nu au obiceiul sa spuna ce vor, si nici sa spuna ce nu vor.

Oamenii nu spun ce vor pentru ca spun alte lucruri, si asteapta sa intelegi tu ce vor. E un intreg limbaj codat care contine tot felul de chestii alunecoase, jongland intre ce spun eu, ce trebuie sa intelegi tu, sau ce ma astept eu sa intelegi tu. Si ce deduc eu din ce spui tu. Nu sunt de acord cu asta. Am trait intr-o tara relativ normala la cap, matura. Ei bine, in tara aceea matura, am invatat sa spun ce vreau, si sa ascult ce vor ceilalti. Dar sa o aud de-a dreptul, nu sa deduc din tot felul de sarade sau ghicitori. Nu sa orbecaiesc intrebandu-ma: Daca a spus asta, eu ce trebuie sa inteleg?

Stiu, aici e tara in care trebuie, mai ales ca femeie, sa te dai “mimoza”, sa refuzi, ca sa nu pari o femeie usoara. Ceea ce e stupid. Pentru ca in ochii, mintea si inima unui barbat matur, nu esti o femeie usoara daca stii sa spui da, atunci cand esti intrebata. Sau nu, dupa caz. Oricum, sa spui ce vrei. Intr-o societate evoluata zic. Si ma astept ca si aici sa fie la fel, macar la o anumita patura sociala… oameni mai elevati, inteligenti, cultivati.

Refuzul “de forma”, doar ca sa nu pari usuratica, nu foloseste la nimic. E chiar stupid. Refuzul de forma nu are nimic cu usuratatea. Spun asta din pielea unei fete care a fost chiar mult prea cuminte. De fapt, infiorator de cuminte, spre bleaga. Am fost cumintica si invatam bine la scoala (premiul intai pana in clasa a 12-a, 10 la bac la mate si fizica)… Nu am avut prieten, si nu ma interesa aspectul acesta. M-am indragostit la 18 ani de cel care mi-a devenit si sot, si nici ochi n-aveam sa vad macar ca exista alt urmas al lui Adam pe lume… timp de 7 ani. Si ar fi putut dura 70 de ani, fara anumite intamplari…

Ei, asa, cumintica si cu dorinta de a invata, am ajuns in societatea cealalta. Eram diferita de ei, si prin felul de a ma imbraca, eram ca iesita din pension 🙂 Acolo, in societatea aceea mi-am format stilul de imbracaminte foarte sexy, pe care il am si azi, si pe care il voi pastra toata viata. Acolo am invatat ca e normal sa spun ce vreau (instinctiv;  a fost de fapt o lectie pe care eram pregatita sa o primesc, pentru care eram permeabila, care se potrivea structurii mele ca individ, felului in care sunt construita). Si asta nu are nimic de a face nici cu cumintenia, nici cu loialitatea, nici cu fidelitatea. Nici cu alte lucruri. Poti sa fii integra, retinuta, fair, poti sa fii loiala, chiar daca spui ce vrei. Chiar daca stii sa exprimi ce vrei. Asta nu te face nici mai putin feminina, nici mai putin de incredere. Ba chiar dimpotriva, as putea spune.

Ba mai mult, in societatea aceea, daca nu stii sa spui ce vrei, pierzi. De pilda, un exemplu foarte banal. Invitat la masa… esti intrebat daca mai vrei sa te serveasca cu unul din felurile de mancare. Spui nu, ca asa te-a invatat pe tine acasa, ca e bine sa refuzi, asteptand ca gazda sa insiste si sa se roage de tine. Ei bine, nu se va ruga. Daca ai spus nu, inseamna ca nu vrei. Pentru ca daca vroiai, spuneai da. Acest exemplu e primar si foarte simplu, dar extrapoland, acest exemplu se aplica la toata viata.

Mi-ar placea ca si oamenii de aici sa invete sa spuna ce vor, ce isi doresc. Fara teama de a fi judecati. Fara teama de a trece drept altceva. Dar, desigur, si restul societatii trebuie sa fie dispusa sa nu ii judece pentru ca spun ce vor. Lucrurile ar fi atat de usoare si firesti daca lumea ar proceda asa!

Spuneam mai devreme ca aici m-am lamurit in privinta fetelor care se dau mimoze, ca sa nu para usoare. Dar s-au prostit si baietii? Acum ceva timp, am iesit sa dansez, intr-un grup mai mare. Nu ne cunosteam toti intre noi. Era o gasca mare, iar unii, cum era si cazul meu, erau adusi de cineva din grup. Nici nu conta, era ok, dansam, ne distram toti. Am observat la un moment dat ca unul din baieti ma fixa foarte intens. Cu acea privire, pe care stiu atat de bine sa o cataloghez. La un moment dat a prins un loc liber langa mine si a venit. Spre marea mea uimire, cu o mana care-mi atingea aproape coapsa, alaturi de mana mea, incerca sa-mi strecoare o carte de vizita. Fara sa spuna nimic??? Fara sa spuna nimic. Nici macar un “Buna, eu sunt X, cum te cheama?” M-a uimit foarte tare acest episod. M-a nedumerit. Ca sa rezolv elegant situatia, am ridicat mana de acolo si mi-am aprins o tigara. (si fumatul are rolul si rostul lui, cateodata).  Am inceput sa fumez si sa glumesc cu cei de langa mine. Rusinat, a retras mana cu cartea de vizita, a bagat-o in buzunar. S-a indepartat, iar dupa doua minute si-a luat la revedere de la grup si a plecat. Cred ca dupa mintea lui, a suferit un esec in acea seara.

Ingrozitor. Ce lume! Ce maniere! Nu inteleg ce astepta. Sa intind mana sa iau o carte de vizita strecurata in acel mod, pe furis? (ca oferita nu pot spune).  Chiar nu inteleg. Nu musc, arat blanda, sunt blonda si duioasa. Nu cred ca arat fioros, si ca nu putea sa-mi spuna un buna. Sigur, nu venisem decat sa dansez. Sigur, nu asteptam nimic, si nu imi doream nimic. Nu venisem ca sa fiu agatata, si nu cautam niciun fel de relatie. Eram (sunt) indragostita. Dar in niciun caz nu as fi luat acea carte de vizita intinsa atat de urat. Din partea mea, putea sa stea cu mana intinsa 100 de ani. De ce sa nu stii sa spui?  In loc sa se civilizeze fetele, vad ca au luat-o razna si baietii… 🙁

Exercitiu de prietenie: bucura-te de fericirea celuilalt!

Unii oameni (foarte multi, din pacate), nu stiu sa accepte fericirea altora. Nu stiu nici sa se bucure de fericirea altora, dar nici macar nu stiu sa o accepte, sa o priveasca neutru.
N-am inteles asta niciodata. De unde atata micime sufleteasca? E ca si cum li se pare ca daca cineva e fericit, implicit el va fi mai putin fericit, ca si cand acel care e fericit ii ia din fericirea sa proprie.
Eu nu am privit niciodata fericirea ca pe ceva finit. Nu e ca si cum ar exista un singur sac cu fericire, si faptul ca X e fericit face ca se consuma fericirea din sac si mie imi ramane mai putina. Pe mine ma bucura si ma implineste sa vad oameni fericiti. Chiar si necunoscuti. E frumos sa vezi fericirea in ochii lor, emanand prin toti porii.
Fericirea nu e ceva care e dramuit, si din care consumam toti, si daca unii au mai mult, ceilalti raman fara. Atunci de unde aceasta chirceala sufleteasca? De ce sa nu poti sa accepti fericirea cuiva, de ce nu poti sa privesti cu simpatie, cu bucurie, un om fericit?
De ce sa te crispezi?
De ce sa nu te bucuri de fericirea cuiva apropiat? Ei bine, am constatat ca foarte putini oameni stiu sa faca asta.

Din fericire, mie viata mi-a acordat onoarea de a avea cativa prieteni (nu multi, stiu), care stiu sa se bucure de fericirile mele. Si, evident, si eu ma bucur de fericirile lor.

Restul, care nu stiu sa fie asa… nu-s langa mine. Cine nu e cu noi, e impotriva noastra:) Glumesc. Lumea e cum e, si lumea e departe de a fi perfecta.

Am constientizat din nou aceasta problema a greutatii sau chiar imposibilitatii unora de a se bucura de fericirea altora, atunci cand am citit povestea nuntii Ionoukai, (despre care vorbeam si acum cateva zile), de fapt povestea invitatiilor la nunta, si comentariile la postarea ei pe blog.
Am vazut ca sunt oameni care o cunosteau, dar au urât-o, descoperind-o pe blog altfel decat o credeau ei. Si asta e ciudat. Nu acordam libertati celui de langa noi, il urâm daca ne facem o imagine despre el si daca el nu e conform cu aceasta imagine. Ca si cum nu ar fi vina noastra de a ne fi facut o imagine neconforma cu realitatea. Nu, noi punem in carca celuilalt faptul ca nu stie sa fie cum am vrea noi sa fie.

Este cineva acolo, la comentarii, care ii explica motivele pentru care nu vrea sa participe la nunta ei, printre care: “[…]8. toate mirosurile si totzi aburii aia din copilarie care te fac sa te simti extrem de speciala; 9. cele 56 de rochii; 10. cele cateva sute de perechi de cercei […]” Pe scurt, nu stim sa ne bucuram de fericirea celuilalt. Ionouka isi etala fericirea pe blog… si mie asta mi se parea frumos, desi nu o cunosc. Era ceva extrem de pozitiv. Tonic. Dar nu, nu sunt atat de naiva incat sa cred ca viata e o poveste.
Stiu ca viata are si mizerii. Doar ca fata asta alesese sa scrie pe blog doar lucrurile foarte frumoase. Unii nu i-au iertat asta.

Apoi, plecand de la aceste consideratii, m-am gandit la mine si la imaginea pe care o eman. Nu numai ce scriu pe blog (si da, in general si eu aleg sa scriu doar lucruri pozitive). M-am gandit si mai profund, si la imaginea pe care o dau lumii exterioare despre mine. Nu voit, ci cum ma percepe lumea. Mi se intampla des sa aud exclamatii admirative, la limita invidiei: “Ce viata minunata trebuie sa ai! Sigur nu te plictisesti! Probabil ca toti barbatii te iubesc!” si alte asemenea remarci.  Da, dragii mei carora vi se par lucrurile astea despre mine, asa e, am o viata minunata, de fapt mai degraba o viata foarte interesanta. Nu, nu ma plictisesc (asta chiar e ultimul lucru care s-ar putea spune despre mine, ba chiar cateodata mi-as dori sa ma mai plictisesc un pic, hi hi). Dar sa stiti ca si eu am necazuri, chiar daca in mare parte nu las sa se vada. Nu, nici la mine nu e totul roz, chiar daca asa se vede de la peluza. Dar am o puternica inclinatie de a fi pozitiva. Va spun sincer, daca nu eram asa, acum eram moarta, si o spun fara dramatism, ci cu luciditate.

Si inca ceva, dragii mei, care spuneti ca am o viata deosebita: si voi puteti avea vieti din acestea, minunate, interesante. Viata este asa cum ti-o faci, intr-o destul de mare masura. Si voi puteti avea vieti din acestea, daca vi le permiteti mental. Problema este sa iti dai voie, sa iti permiti sa traiesti intr-un anume fel. Sigur, daca urmezi strictele norme ale “bunica a facut asa, mama a facut asa, eu o sa fac tot asa”, si inca alte cateva, viata e brusc mai putin interesanta. Si nu, nu e condamnabil sa faci nici asa. Dar nu poti trai asa, si in acelasi timp tânjind la ce vezi dupa gard, la vecin. Si nu poti urî pe cineva doar pentru ca are curajul de a duce o viata interesanta, din care lasa sa se perceapa doar partea frumoasa. Nu poti invidia pe cineva pentru ca are curajul de a-si etala fericirea. Stati calmi, exista si incurcaturi, necazuri, amărăciuni, lacrimi, din pacate, si in viata celor care par fericiti…
Si nu e corect sa invidiezi pe cineva pentru viata pe care tu insuti nu stii sa-ti dai voie sa o duci, pentru o viata pe care ti-o interzici.

p.s. mai e ceva neconform, apropo de imaginea pe care o am in exterior, (si pe cuvantul meu daca stiu de unde mi se trage! – poate de la impresia pe care o provoc partii masculine a populatiei- fara vanitate zic asta, doar constatativ), deci mai e ceva neconform: ideea ca mănânc bărbați pe pâine la micul dejun. Nu-i asa. E chiar departe de a fi asa. Si-n primul rand, nu iau micul dejun. Eu beau doar cafea neagra dimineata  Na, ca v-am dărâmat încă un mit.

p.p.s. Se pare ca mi-am revenit, daca scriu asa de mult. Da’n schimb, e 6 dimineata…

Later edit: Intre timp, am cunoscut-o pe Ionouka 🙂 Adica intre timp, de cand am scris postarea asta, pe fostul meu blog, pe 2 august 2009, si pana am readus-o aici, fix doi ani dupa ( 3 august 2011).