premiu

An de an, subiectul bacalaureatului, un des marroniers de la presse, cum s-ar spune in Franta. In fiecare an aceleasi idei. Ca se copiaza, ca se vand subiectele, ca se da spaga, ca e procentul de absolvire mic, ca sunt perlele mai multe si mai mari. Invatamantul romanesc are cert o problema, mai multe, fara indoiala. Si multe din ele din pricini economice. Subfinantare, profesori platiti prost, respectiv nu suficient motivati, raman unii de calitate indoielnica sau niste rari sfinti, dedicati. Incet incet lucrurile merg mai jos. Anul acesta, in afara de clasicele subiecte despre bacalaureat, isi face loc si o stire: fiul Gabrielei Vranceanu-Firea nu a luat bacalaureatul. Evident, o gramada de lume se bucura. Altii sunt indignati. Fara sa fiu nici pe departe fan Firea, ca sa stam stramb si sa judecam drept, mie mi se pare chiar foarte laudabil ca nu a luat bacalaureatul fara sa-l merite, doar pentru ca era fiul lui X. Sau ca nu l-a cumparat. Sau ca nu l-a negociat, ca atatia altii. Cat despre performante, din propria mea experienta de viata de premianta pana in clasa a 12, olimpica la mate si fizica, fix colegii mei mai smecherasi din clasa (coincizand ades cu cei corijenti, asta neinsemand prosti, ci doar imprastiati, sau doritori sa isi traiasca primele iubiri, primele teribilisme, sa fumeze primele tigari, sa exerseze primele saruturi), au reusit cel mai bine. Smecherul din ultima banca din clasa mea de la liceu e milionar in euro (bravo lui!), si a declarat, la 38 de ani, la intalnirea de 20 de ani de la bac, ca e cel mai tanar pensionar. Isi permite. Viata e despre altceva decat despre a lua 9 si 10… Nu vreau sa alimentez miturile cu Bill Gates sau alti oameni de acelasi gen fara diploma, etc, dar nu am vazut pana acum ca a fi premiant echivaleaza cu succesul si in viata reala, asta bazata pe bani si facturi, pe smecherie, pe adaptare, pe supusenie chiar uneori, pe oferirea a ce se cere, pe abilitatea de a se plia pe ceea ce trebuie sau ce asteapta lumea de la tine. Nu ma intelegeti gresit, a fi premiant nu te condamna. Dar nici nu-ti garanteaza reusita. Uneori, chiar, premiantii joaca ulterior, culmea ironiei,  in filme numite « Singuratatea alergatorului de cursa lunga. » Si nu, nici invers, nu reusesti neaparat daca esti chiulangiu. Reusita este ceva mult mai complex, din ingrediente multe si cu dozaje diferite.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Una din principalele probleme cu care m-am confruntat aici, la intoarcerea in societatea aceasta, a fost aceea ca oamenii nu au obiceiul sa spuna ce vor, si nici sa spuna ce nu vor. Oamenii nu spun ce vor pentru ca spun alte lucruri, si asteapta sa intelegi tu ce vor. E un intreg limbaj codat care contine tot felul de chestii alunecoase, jongland intre ce spun eu, ce trebuie sa intelegi tu, sau ce ma astept eu sa intelegi tu. Si ce deduc eu din ce spui tu. Nu sunt de acord cu asta. Am trait intr-o tara relativ normala la cap, matura. Ei bine, in tara aceea matura, am invatat sa spun ce vreau, si sa ascult ce vor ceilalti. Dar sa o aud de-a dreptul, nu sa deduc din tot felul de sarade sau ghicitori. Nu sa orbecaiesc intrebandu-ma: Daca a spus asta, eu ce trebuie sa inteleg? Stiu, aici e tara in care trebuie, mai ales ca femeie, sa te dai « mimoza », sa refuzi, ca sa nu pari o femeie usoara. Ceea ce e stupid. Pentru ca in ochii, mintea si inima unui barbat matur, nu esti o femeie usoara daca stii sa spui da, atunci cand esti intrebata. Sau nu, dupa caz. Oricum, sa spui ce vrei. Intr-o societate evoluata zic. Si ma astept ca si aici sa fie la fel, macar la o anumita patura sociala… oameni mai elevati, inteligenti, cultivati. Refuzul « de forma », doar ca sa nu pari usuratica, nu foloseste la nimic. E chiar stupid. Refuzul de forma nu are nimic cu usuratatea. Spun asta din pielea unei fete care a fost chiar mult prea cuminte. De fapt, infiorator de cuminte, spre bleaga. Am fost cumintica si invatam bine la scoala (premiul intai pana in clasa a 12-a, 10 la bac la mate si fizica)… Nu am avut prieten, si nu ma interesa aspectul acesta. M-am indragostit la 18 ani de cel care mi-a devenit si sot, si nici ochi n-aveam sa vad macar ca exista alt urmas al lui Adam pe lume… timp de 7 ani. Si ar fi putut dura 70 de ani, fara anumite intamplari… Ei, asa, cumintica si cu dorinta de a invata, am ajuns in societatea cealalta. Eram diferita de ei, si prin felul de a ma imbraca, eram ca iesita din pension 🙂 Acolo, in societatea aceea mi-am format stilul de imbracaminte foarte sexy, pe care il am si azi, si pe care il voi pastra toata viata. Acolo am invatat ca e normal sa spun ce vreau (instinctiv;  a fost de fapt o lectie pe care eram pregatita sa o primesc, pentru care eram permeabila, care se potrivea structurii mele ca individ, felului in care sunt construita). Si asta nu are nimic de a face nici cu cumintenia, nici cu loialitatea, nici cu fidelitatea. Nici cu alte lucruri. Poti sa fii integra, retinuta, fair, poti sa fii loiala, chiar daca spui ce vrei. Chiar daca stii sa exprimi ce vrei. Asta nu te face nici mai putin feminina,…