Avortul

Stiu ca e un subiect polemic. Imi asum si asta, si-mi asum mai ales parerea mea. (ca in toate cazurile 🙂 )
O samanta nu este un pom. Asa nici un embrion nu este om. A condamna o femeie sa nasca este o crima. Orice venire pe lume a unei fiinte este un miracol, dar acest miracol trebuie sa fie incuviintat de doua fiinte, parintii sai. A condamna femeile sa nasca inseamna a te intoarce in pestera, si a considera ca femeia exista doar prin dimensiunea sa de fatatoare.
Sunt suficient de multe nenorocite care nasc fara sa-si dea seama ce fac, si apoi maltrateaza copiii, ii abandoneaza, sau, si mai rau, ii omoara si ii arunca la gunoi. Nu, nu am o imaginatie bolnava, s-a intamplat nu mai tarziu de azi dimineata. (nu pun link catre orori, dar asta era stire la jurnalele de dimineata: doi oameni ai strazii care cautau in gunoaie au gasit un bebelus mort aruncat acolo. Erau ei insisi oripilati si socati, asa ca inchipuiti-va cum am fost eu….)

Un copil este o minune, dar un copil trebuie sa fie dorit. Altfel, va fi resimtit ca o povara in familia in care apare (daca e familie, totusi, in cel mai fericit caz, si nu mama singura) si va suferi (fara nicio vina) toata viata. I se va pune in carca lui, faptul ca exista. Prin refuzul avortului, riscati sa condamnati si copilul respectiv la nefericire. Caci nu traim nici intr-o tara care sa poata asuma cresterea copiilor nedoriti…. asa cum vedem zi de zi.

Nu spun asta pentru ca ar avea vreo legatura cu mine. Eu NU am avortat niciodata, si nu as fi facut-o. Consider ca in secolul 21 si sfarsitul secolului 20, cand mi-am inceput eu viata sexuala, existau suficient de multe metode de contraceptie ca sa nu ajung la avort. Probabil, daca as fi ramas insarcinata, as fi facut copilul. Insa eu fac oarecum parte dintr-o patura favorizata, sa zicem…. Si informata. Si cu acces la diverse…

Insa continui sa sustin ca avortul este bun si necesar. Avortul previne unele drame. Drama este sa vezi bebelusi morti inveliti in pungi si aruncati la tomberon. Drama este sa vezi copii nedoriti maltratati, violati, malnutriti, abandonati, aruncati pe drumuri. Aceea e adevarata drama, nu renuntarea la o sarcina nedorita. Fiecare si le stie pe ale lui, de aceea cred ca e in regula sa lasam alegerea omului. Nimeni nu poate sa stie mai bine decat cel care e in situatia respectiva.
Dreptul la avort a fost un pas inainte in multe societati. Societatea franceza a fost marcata de legea Simone Veil, a IVG-ului (Interuption volontaire de la grossesse). Societatea romaneasca a fost suficient marcata inainte de 89 (cand eu eram copil), de toate avorturile ilegale practicate te miri cum si sfarsite uneori tragic.
Dreptul la avort este o dovada de civilizatie. Ca eu nu as avorta, e alta poveste. La mine tine de constiinta proprie, si mai ales de ceea ce am spus mai sus: avem suficiente metode de contraceptie ca sa nu ajungem la asta. Dar eu sunt, cum spuneam, cu acces la informatii, cu acces la resurse… din pacate, nu-i toata lumea asa.

Cutia anti-relatiilor

Am spus ca am sa scriu despre tipologia de relatii chinuitoare, submisive, masochiste. Am asistat acum cateva zile a doua oara la un comportament incalificabil al unui (aceluiasi) barbat fata de aceeasi femeie, o amica. M-a revoltat infinit. Nu ma intelegeti gresit, nu-s feminista. Imi place foarte mult galanteria masculina si nu cred in egalitate intre sexe, ci in complementaritate. Imi plac barbatii puternici si nu vreau sa conduc eu relatiile, ba chiar ma incurca sa fiu obligata sa o fac. Cand mi s-a lasat acest rol, el m-a apasat si m-a obosit, pentru a ma face chiar sa fug. Am nevoie de un barbat puternic.  Ma rog, asta e alt subiect.

M-a revoltat felul incalificabil in care o trateaza pe fata asta, in plus cu o persoana terta de fata (eu). Si m-a durut. Mi-am promis, interior, ca nu voi mai fi niciodata, dar niciodata, parte a unei relatii in care el ma chinuie, iar eu ma las chinuita. E putin spus ca situatia e teribila. Imi venea cel putin sa-l bat, si nu-s o fiinta violenta. Sau macar sa o scap pe ea. Insa ea nu poate scapa decat daca isi doreste sa scape, ceea ce nu sesizam deocamdata, in ochii ei.
Lipsa de respect si bascalia nepotrivita in public, umilirea voita, mi se par cele mai atroce perversiuni mentale. La bataie, unele femei au invatat sa nu stea, sa fuga. Dar sunt teribile si chinurile mentale. Violentele psihice nu sunt mai putin grave decat violentele fizice. Umilinta, nepasarea afisata, glumele nesarate pe seama ei, pe care le face si in prezenta altor persoane pot rani la fel de adanc.

Si eu am avut episoade in viata in care am fost in relatii din acestea… in plus, in unele aveam luciditatea de a imi da seama si de a analiza foarte just situatia. De aceea m-a durut ieri sa o vad asa, m-a durut dublu: pentru ea, si pentru ca ma recunosteam pe mine. Si sper din tot sufletul meu sa am intelepciunea sa nu mai fiu parte a unui asemenea jalnic tablou.

Evident, individul nu are nimic de oferit, nu-i da nimic (nu de chestii materiale vorbesc). Nici afectiv, nici altfel. Si nici macar n-o respecta. Nu da doi bani pe ea. Trist, teribil, absolut sinistru.

Eu sunt o femeie mai clasica (desi par atipica). De fapt sunt atipica, dar la relatiile in doi sunt clasica, imi place galanteria masculina, cum am spus mai sus. Iar respectul intre doi indivizi, de oricare sex ar fi ei, este, in opinia mea, baza interactiunii. Daca respect nu e, nimic nu e. Si nici nu se poate merge mai departe.  Vazandu-i, m-a ingrozit felul in care o calca in picioare. De ce sa faci asta? In plus, eu consider ca daca nu-l respecti pe cel de langa tine, inseamna ca nu te respecti nici tu. A umili in permanenta este o manifestare bolnava a unui dezechilibru propriu. A provoca umilirea celui cu care esti intr-o relatie si a rade de aceasta situatie nu-mi indica nimic bun despre acest om.

Ii spunea, printre hahaieli: “Fosta mea prietena a dorit putin spatiu in dulap, sa-si puna lucrurile. I-am spus ca ii voi cumpara un dulap de la Ikea, ca in al meu nu este loc. {aici, pauza teatrala, ca urma poanta, la care el dorea sa radem} Si i-am adus o cutie. Hăhăhă.” Evident ca radea numai el. Ea strangea din buze, iar eu ma intrebam cum de nu ma ridic sa plec. Doar pentru ea am ramas. Si pentru ca mama m-a educat intr-un anume fel. Mai tarziu, in discutie, a revenit la “cutie”, spunandu-i ei, razand: “Ai inteles? Acolo e dulapul tau.

Dincolo de imaginea la propriu, aceasta cutie este o metafora. Atat are individul acesta de oferit. Atat este dispus sa dea cuiva care e in viata lui. Atentie, nu ma intelegeti gresit! Stiu ca si femeile fac greseli (unele fiind prea invazive: “iubitule, hai sa ne mutam impreuna”, “sa ne casatorim”, sa nu stiu ce, fortandu-i mana barbatului in mod nefericit). Insa aici, nu parea cazul. Pur si simplu nu o respecta. Penibil.

De ce sa ramai intr-o astfel de situatie, oare? De ce te multumesti cu putin, si, (mai rau!) de ce te lasi umilita? Ti-e teama de singuratate? Dar singuratatea e de o mie de ori mai buna decat o umilinta permanenta. Ti se pare ca nu meriti mai mult? Dar oricine merita sa primeasca respect si dragoste. Oricine merita un dram de afectiune…

Asta nu e relatie, ci anti-relatie. Iar cutia aceea este imaginea vizuala a acestei anti-relatii. Ea este metafora anti-relatiei. E ca si cand ii spune, direct: Draga mea, aici e locul tau, in aceasta cutie. Te scot cand am chef sa fac sex, sau sa rad de tine. Apoi, treci inapoi in cutie!
Umilitor si dureros.

Suna telefonul lui, in prezenta noastra, la masa. El, hahaind, ca de obicei, razand singur de glumele lui: “Ma suna femeile“. Spiritual, ce mai! Un adevarat gentleman. De luat acasa, nu alta. De pus pe rana…

Si nu ma intelegeti gresit, sunt pentru relatiile armonioase, pentru respect reciproc, independenta si libertate. Nu pentru relatii sufocante, in care il anihilezi pe celalalt si ii invadezi spatiul propriu… insa totusi, asa o relatie mi se pare teribila.
Nu cred in casatorie, ca institutie, dar cred in cuplu si cred in dragoste. Intens.

Insa mi-e clar ca nu o iubeste. Nu poti iubi si sa faci asta omului pe care il iubesti.
De ce sa ramai intr-o relatie in care nu esti iubita, nu esti respectata, esti chinuita? Vorba francezului: “Mieux vaut être seul que mal accompagné” {Mai bine sa fii singur decat nepotrivit insotit}

Barbatii si sensibilitatea

Am gasit de curand un text despre cafea. Era scris senzual, asa frumos incat eu, o mare iubitoare de cafea, l-am admirat. Autorul textului scrisese aproape mai bine decat as fi facut-o eu daca as fi scris despre cafea, si nu-i putin lucru, cand ma gandesc cat iubesc cafeaua! Cu ce pasiune, cu ce dedicatie, cu ce suflu! [ acum, textul nu mai exista online, de aceea lipseste un link] Ca atare, am pus textul, sa-l citeasca si altii. Merita, iar cand cineva merita, eu ma inclin 🙂 Apropo de un fragment din text: “Espresso e ca femeia care iti ofera totul, senzatii nebanuite, sinuozitati obscure, arome picuratoare, surprize care iti ridica sprancenele a neincredere si surprindere placuta si neasteptata, priviri adanci cu pleoapele doar pe jumatate deschise, dar dintr-o mie de motive inefabile o doresti in continuare“, cineva a comentat, (un cineva feminin): “Asa va imaginati voi, femeile, ca va percep barbatii. Auzi, arome picuratoare. Eu va tot zic: barbatii sunt mai simpli decat ne-ar placea noua sa credem.”
Bun, si totusi, autorul este barbat! Ei bine,  starnita de acea discutie, am spus atunci ca voi scrie despre sensibilitatea masculina. Pana acum n-am avut stare/timp sau o combinatie din cele doua. Acum e momentul 🙂

A fi barbat nu exclude a simti, a fremata, a respira, a fi sensibil, si a aprecia sensibilitatile, la randul sau. Si barbatii sunt sensibili, si cat timp nu vom intelege asta, nu va fi ok, lumea nu va fi coerenta, armonioasa, senina. Iar ca barbatii au sensibilitate nu inseamna ca-s mai putin puternici. Puterea este altceva. Iar opusul puterii nu este sensibilitate, ci slabiciune. Si intre sensibilitate si slabiciune nu exista niciun raport direct, si-n niciun caz semnul egal.

Si un barbat poate aprecia frumosul, poate fi emotionat de o situatie, de o priveliste, de un om, de o privire, de o strangere de mana. Si un barbat poate scrie, si un barbat poate plange. Toate astea nu-l fac mai putin puternic. Toate astea il fac sa fie doar om. Iar omul e om, indiferent de sex. In aceeasi masura, cliseul (pagubos si el, de altfel), ca femeile nu sunt “sensibile”, nu sunt “excitate” la chestiile care se spune traditional ca-i incita pe barbati, este la fel de fals. Perceptia unei femei poate fi la fel de interesata fata de stimulii respectivi. Orice segmentare “definitiva” si “litera de lege” intre oameni este gresita. Suntem de mai multe feluri. Exista femei insensibile si barbati sensibili. Exista femei care, desi insensibile, nu-s nici puternice. Exista barbati puternici si sensibili, sau insensibili si totusi slabi. Oamenii si trairile sunt atat de variate!
A tremura, a fremata, a iubi si a arata asta, nu inseamna slabiciune. Inseamna traire asumata a unor stari. Si e valabil si pentru femei si pentru barbati.  A simti nu inseamna vulnerabilitate. Poate chiar inseamna o putere si mai mare. Aceea de asumare. Si de rostire. Si puterea de a trai cu toate resursele, din tot sufletul, pana la capat. Puterea de a musca din viata cu toata gura.

Mie nu mi-au placut niciodata dulcegariile, romantismele rasuflate, excesul de inimioare, catelusi, iepurasi, ursuleti, diminutivele folosite excesiv. Imi plac florile, sigur, imi plac bucuriile simple. Dar nu jucariile de pluş, lălăielile fără noimă, sclipiciul si prosteala blegoasa. Insa acest lucru nu inseamna ca nu-mi plac oamenii sensibili. Apreciez foarte tare oamenii care scriu si simt frumos. Pot sa inteleg si sa mangai un barbat care lacrimeaza, pot sa-l tin in brate si sa-l alin, si asta nu-i stirbeste cu nimic din rolul sau de erou, din admiratia pe care i-o port. Nu mi se pare ca e mai putin protector pentru mine, daca a simtit ceva si a exprimat ce simte.
Nu m-as putea, in schimb, indragosti de cineva care are un compas in ochi, un computer in inima, un cantar in maini. De cineva care ar face nesfarsite liste si care ar contabiliza orice.
Da, imi plac barbatii sensibili, si nu, sensibilitatea nu inseamna ca EL nu este Zorro in ochii mei.