Facebook

Sa spun din capul locului ca sunt o ferventa militanta pentru tehnologie, pentru noile mijloace de comunicare, pentru internet, telefonia mobila, laptopuri, orice ce ne poate facilita viata si comunicarea. Cred ca evolutia inseamna si asta. Mai cred ca nu exista pericol de nimic (nu am chef sa enumar marile acuzatii aduse computerelor, telefoanelor mobile, internetului), si sunt gata sa duc o discutie argumentata in favoarea acestora. Eu cred ca sunt doar unelte care ne ajuta, ne fac viata mai usoara, si sunt deplin pentru ele. Insa zilele acestea m-a ingrozit ceva… Cuiva i-a murit o persoana draga. Si s-a trezit cumva cu durerea « la vedere », expus, desi poate n-ar fi dorit sa fie asa. Traim intr-o vitrina, fie ca o facem voluntar sau involuntar, mai putin sau mai mult, mai acoperiti sau mai descoperiti, cu masti sau fara, costumati sau dezvaluiti, cu bariere sau fara, cu perdele sau fara. Multimea iti devoreaza sentimentele, se hraneste cu bucuriile tale. Multimea iti vede durerile, indiferent cat incerci sa le ascunzi. Le ghiceste si… Am spus intotdeauna ca exista o perdea groasa intre intim/privat si public/aratat, o perdea pe care am grija sa o plasez atent. Pentru priviri superficiale, ar parea ca nu exista aceasta granita, posesorii acestor priviri uitand ca orice postare despre ciocolata, pantofi, rochite, starea vremii, este, din partea mea, o futilitate voita, tocmai pentru a proteja ce este mai intim in interiorul vietii mele. Altii merg pana la a critica usuratatea lucrurilor pe care aleg sa le scriu (plangandu-se, insa, cand aleg sa nu le mai scriu). Ele au insa un rol si o noima. Acela de a plasa perdeaua suficient de opaca, de a parea deschisa fara a fi deschisa dincolo de granita de intimitate. Dar in fata mortii, oare n-am fi toti intr-o vitrina, indiferent de grija de a plasa draperii si obloane in fata ferestrelor?   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Acum ceva timp, DSN mi-a pus niste intrebari, la care am raspuns cu drag. Am publicat atunci textul jumatate jumatate, adica jumatate la mine, jumatate la el. Aceasta este jumatatea care a fost pana acum doar la el. « Poate ca e pretentios spus interviu… Am intrebat-o […]  cate-n luna si-n stele. Despre ce-am vorbit si ce-a avut de spus, va invit sa descoperiti in continuare. Vorbeste putin despre ce inseamna comunicarea in presa, ce presupune? Si ce presupune comunicarea din postura de consultant pt. o persoana? Dar aceea din postura de om de PR, pt. o companie? In ce priveste comunicarea in presa pentru o companie, respectand principiile in care cred foarte tare: loialitate, neindepartarea de adevar, trebuie sa servesti interesele companiei respective si sa oferi punctul sau de vedere. Insa, repet, lucrurile se pot face si “cinstit”. Comunicarea din postura de consultant pentru o persoana este, din punctul meu de vedere, una din cele mai interesante fatete ale comunicarii. Este foarte important, insa, sa fie armonie si compatibilitate intre cele doua personalitati: a persoanei consiliate si a consultantului. Fara aceasta compatibilitate, relatia de consultanta nu se poate, oricat de valoroase ar fi cele doua personalitati umane potential implicate. In ce priveste postura de om de PR pentru o companie (subinteleg intern), atributiile sale sunt destul de apropiate cu cele din outsourcing. PR-ul este vocea companiei, trebuie sa ofere opiniile acesteia, dar intr-un mod deschis si decent. Lucrezi intr-o agentie care ofera service complexe de comunicare. Ce servicii din portofoliul firmei iti sunt cele mai dragi si de ce? Numeste 2-3! Evident, comunicarea cu presa e pe locul intai, ca fost jurnalist, n-are cum sa nu-mi placa. Cu tot ce presupune ea: scriere de comunicate de presa, organizare de conferinte de presa. In rest, organizarea de evenimente imi place destul de mult. O privesc cu seriozitate, dar si ca pe o joaca. E frumos sa concepi un eveniment, sa-l construiesti, sa-l vezi intamplandu-se sub ochii tai. E magic. Ii inveti pe altii cum sa abordeze relatiile cu presa! Care este regula de aur a comunicarii cu media in Romania? Daca o firma are o problema de imagine de la un articol aparut in presa, care ar trebui sa fie abordarea firmei? Dar a mijlocului mass-media respective? Regula de aur, am mai spus de cateva ori mai sus: decenta. Sa nu fii desantat in aprecierile despre tine insuti, sa nu te indepartezi prea mult de realitate. Oamenii detesta sa fie luati drept prosti. Iar daca o firma are probleme de imagine, intervine comunicarea de criza. Trebuie sa raspunzi, sa ai o reactie cat mai rapid, astfel incat sa dezamorsezi problema. Trebuie sa ai o reactie, nu e bine sa ignori si sa taci. Trebuie sa dai punctul tau de vedere asupra incidentului. Cat despre mijlocul mass-media respectiv, trebuie sa-si faca corect munca, respectiv sa raporteze lucrurile in mod profesionist, justificat, nedistorsionat, nepartinitor, fara resentimente sau idei preconcepute. Consultanta de imagine pentru un om cu imagine buna: ce presupune, care e obiectivul…

Viata mea intreaga nu este ceea ce scrie pe Facebook, si nici ceea ce scrie pe FB nu sunt in totalitate eu, iata-ma nevoita sa precizez, din nou, desi credeam ca e oarecum subinteles. Asta pentru ca, desi par ca scriu orice (ca mi s-a rupt o unghie, ca am mancat ciocolata, ca m-a enervat o masina, ca nu vreau sa ninga, ca vreau sa ninga, ca imi place cafeaua… ) , deci, desi par ca scriu « tot »,  partea privata {cu adevarat privata} a vietii mele nu e niciodata acolo. De cand ma stiu, am constiinta faptului ca ceea scrii in online este ca si cum ai pune un banner pe Magheru, sau ai scrie cu creta pe o strada circulata, pe care trec mii de necunoscuti. Plus ca te expui ca tot felul de oameni care nu te stiu sa te contrazica despre tine insuti, despre trecutul tau, despre experientele tale, uneori cu o asemenea vehementa rara, (dar complet nejustificata, caci nu ti-au vazut niciodata in viata nici macar ochii, daramite sa te stie), insa cu asemenea ton te contrazic incat par a te cunoaste de-o viata, prea-s siguri de ei, in incercarea de a spune altceva despre tine decat stii/spui tu insuti. Si iata-te judecat si pus la zid de cine stie cine, fara temei, si « obligat » sa te justifici degeaba. Pentru ca am, cum am zis, constiinta faptului ca ceea ce scrii online este public, partea cu adevarat privata, sau intima a mea, nu e niciodata acolo. Ea este, intr-o proportie un pic mai mare, aici, pe blog. Dar si aici, exista perdele care opacizeaza, care neutralizeaza. Toate postarile de aici (inclusiv cea despre scris, de mai jos), pornesc de la ceva, de la o discutie, de la o intamplare de viata, de la un gand neintamplator. {Uite, de pilda, postarea asta a plecat de la o discutia joi seara,  cu doi fosti colegi de presa.} Deci toate postarile au radacina in real. Nu, nu-mi fac o lista de subiecte aleatorii, pe care le tratez asa, pur si simplu, ci ele sunt mereu legate de ceva, declansate de ceva. Dar sunt suficient de criptate si criptice cat sa nu reiasa, caci pana la urma, vorbesc despre lume, nu despre mine. Doza de subiectivitate exista, desigur. Asa ca e doar partial adevarat ca cineva stie ce mi se intampla privind acolo, si chiar si aici. ps. pe un om il cunosti cu adevarat dupa ce traversezi desertul cu el (un desert la propriu sau metaforic)     share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

« Comunismul a distrus reperele morale » « Hai, mai, lasa-ma. Tu ai repere morale? Da. Eu am repere morale? Da. Avem aproape 40 de ani, da? Nu inca, dar aproape, da? Iar unii din generatia noastra au copii. Bun, cum putem da vina pe comunism? nu sunt de acord » Move on, ce dracu. Pana cand dam vina pentru slabiciunile unuia si altuia pe aia de-s morti si ingropati? Cand o sa inceapa sa fie mai multa durere decat placere, am sa joc in alt film 🙂 Primesc un email de la KLM care se numeste asa: « Ultima sansa. Ramaneti sau plecati? » Ei, m-a pus cu adevarat pe ganduri. Ca idee, sa-mi amintiti mai tarziu ca am ales sa raman. « Probabil că v-aţi gândit deja… Aceasta este ultima şansă să vă găsiţi super oferta Pack&GO şi să plecaţi! » Deci adio si n-am cuvinte. Oricum am gips si n-am cum sa plec… 1. n-am avut niciodata si nu am medic de familie in Romania, si m-am intors in 2000, adica sunt ceva ani. Anex: nu merg la medic decat daca nu ma ridic din pat, ceea ce nu s-a intamplat niciodata. 2. nu tin medicamente in casa, nici macar antinevralgic sau banala aspirina. Anex: nu iau medicamente decat de 3 ori pe an, daca chiar e necesar absolut.  3. nu caut informatii despre boli pe net sau ce  ne-ar putea pandi, ca mi-e clar ca intre antrax, gripa porcina, vaca nebuna, oaia capiata si alti virusi, sigur murim. Unde mai pui ca vine sfarsitul lumii si ne linisteste pe toti. Nu stiu ceilalti ce fac, treaba lor. Eu, insa, traiesc 500 de ani. Iubesc, rad, ii fac pe altii sa rada, cant, zambesc…. E vreo problema? 🙂 Aia e, viata e nedreapta. Unii mananca somon si caviar, si beau sampanie, altii mananca sunca si beau bere la pet. Furtul e reprobabil oricare ar fi forma sa. Punct mi-e dor de parfumul meu. Cel mai folosit. Nina, de la Nina Ricci. Acum am pus o pereche de cercei in cutia lor. Miros a parfum. Mi-e dor de el. Sunt surghiunita in casa Decriptarea brutala, cruda si sincera a pierderii de timp. Nu ma culc, pentru ca am treaba. Nu am stare, deci nu fac nici treaba. Nu am stare, deci nici macar nu scriu. Rezultat? Nu fac treaba, nu scriu si nici macar nu dorm. Ce fac? Pierd timpul. Acum ca am analizat mecanismul, trebuie sa iau o decizie constructiva. Totul este joc. Fara joc e trist, tarziu si moarte. Cel mai frumos compliment din lume: « Ai fi fost perfecta si ca barbat. Serios. Cu asa cuvinte, asa debit… fantastic, picau toate. » Partea cu « picau toate » nu ma tulbura prea mult. Dar… « ai fi fost perfecta si ca barbat », din partea, evident, a unui barbat… e absoluta. Pur si simplu sublima. odata cu entorsa la glezna am entorsa la creier. Pe cuvant daca pot scrie un text mai mare de 10 randuri, neprofesional vorbesc. Profesional, scriu si-n somn 😉 E interesant sa iesi cateodata complet din…