dragoste

Mi-am zgariat masina, singură. Adică eu însămi am făcut-o. Prima data in viata. Nu chiar acum. Acum o luna si ceva. Atat mi-a trebuit cat sa sedimentez. Dupa atatia ani de permis, dupa atatea zeci de mii de km (ca sa nu zic sute de mii, desi as putea, pentru ca i-am facut)… Mi-am zgariat prima data masina. Nimic important, o prostie de zgarietura, superficiala. Dar rea pentru amorul propriu, pentru orgoliu. Rea. Ce ma enerveaza cel mai rau este ca… nu eram nici obosita (am condus incredibil mai obosita, de credeam ca nu mai ajung nicaieri niciodata), nu bausem nici o picatura de alcool, nu era nici ceaţă (cum am condus la un moment dat, intr-un noiembrie târziu, intr-o zi de sfârşit de lume, de nu vedeam la 30 cm in fata masinii, si la fiecare metru parcurs ziceam « Doamne ajuta ca n-am cazut in rapa« )… Da, si acum era seara, dar era rezonabil seara, adica 19.30. Nu eram obosita, nu era ceaţă, am permis de o mie de ani (ma rog, nu chiar o mie, dar am experienta mare). N-am zgariat in viata mea masina singura de un gard. Niciuna. Nici prima macar… Nici cand aveam permis de o zi, de o saptamana, de o luna. Hm. Acum, am zgariat masina de… de un gard, dar de …. de emotie. Am zgariat masina in fata casei lui. Am zgariat masina pentru ca sunt cu capul in nori si cu sufletul plin. Pentru ca in timp ce faceam parcarea laterala (in care excelez), ma gandeam la el,  frisoane… Da-o incolo de bucata de tabla, ca nici nu conteaza! M-a mirat doar intamplarea… prima data in viata. Si mi-a pişcat amorul propriu, evident… Si totusi, nu destul cat sa nu dezvalui asta 😉 Da, era pe 29 octombrie. Si ce fac acum? Involuntar, trasez geografia sentimentelor. Consemnez istoria senzatiilor (29 octombrie ocupa un loc anume…) Scriu pagini din atlasul emotiilor mele. Si multumesc acestui oras ca ma lasa sa respir acelasi aer pe care-l respira el. Ok, de acord, imi permite si… sa-mi zgarii masina langa casa lui 🙂 Mais c’est la vie. E o urma la care ma uit acum cu tandrete, face parte din istoria sufletului meu. Este o urma ca o vibratie a inimii, inspre el. Nici nu-mi vine sa o duc sa mi-o refacă. O privesc complice, imi vine sa-i fac cu ochiul… Fericita. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

* In seara asta, ba mi-e cald, ba mi-e frig. Ba ma dezgolesc, ba ma imbrac… Mi-e greu sa ma hotarasc cum ma simt. Mi se face un amalgam de ganduri in cap, se formeaza un ghem, pe care cu greu il descurc… * Eu sunt obisnuita sa ma pregatesc foarte rapid. Fac dus, imi spal si parul, il usuc cu peria ca sa stea frumos, ma imbrac, ma machiez, toate astea in 50 de min maxim. Educatia asta de armata este de fapt o auto-educatie. Sfertul de ora in plus dormit dimineata este atat de important, incat sunt obisnuita sa fac restul lucrurilor rapid, la foc automat, ca sa pot iesi din casa instantaneu. * In dragoste, nu exista orgoliu. In iubire, nimic nu-i rusinos. Mi-ar placea sa fii inauntrul capului meu sau sa-mi poti scana gandurile. Sa stii tot, de la sursa, fara tertipuri, machiaje, cuvinte mestesugite care imbraca adevarurile. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Asta seara mi-a fost rau. Foarte rau, asa cum mie nu mi-e niciodata. Stiu, sunt lejer inconstienta, nu am medic de familie, si n-am avut niciodata, de cand m-am intors in Romania. Adica 10 ani, nu oricum. Pentru ca sunt sanatoasa tun. Asta e adevarul. N-am nevoie de medic, si Doamne fereste sa am nevoie 🙂 Dincolo de raul de asta seara, care semana cu un deochi (desi eu nu cred in prostiile astea), sunt un pic high. Nu, nu fumez. Nu, nu iau pastile. N-am avut tendinte niciodata. E bazat strict pe simtiri. Sunt tulburata. Traiesc niste momente un pic…. cel putin inaltatoare, spre… Am spus: confuzia sentimentelor e mai rea decat deriva continentelor. Nu, nu e vorba de  mine. Eu sunt parte din poveste, insa nu-s eu cea confuzata… Nici derivata, nici derutata.  Culmea, nu. Nu-s eu, de data asta, desi simt tulburarea. Eu doar traiesc betia. Cred ca de asta mi-a fost si rau. Ca o avalansa, ca  un vartej. Ca o cascada, de fapt. Parca si puterile mele sunt inzecite. Parca si farmecul meu (verbal, cel putin) e inzecit. Si totusi, corpul, atat de uman, de slab, isi cere drepturile, se face auzit. De aceea mi-a fost rau, dar nu conteaza, trecem peste asta. Ce traiesc, mi se pare, intr-un fel, un remake din Luceafarul. Pe care am pretentia ca trebuie sa il rescriu.Sa nu se mai termine trist. Am, in preajma mea, pe cineva, cald, ok, sigur,  care incearca sa ma ajute, ma place, e aici. Mi-a semnalat foarte uman lucrurile astea. Si totusi, eu nu pot, eu nu vreau. El e Catalin. Eu nu vreau Catalin,cu tot respectul pentru sentimentele sale, pentru disponibilitatea sa. Optiunea mea primordiala (si la drept vorbind, unica), este EL, luceafarul. Nemuritor si rece. Dar atat de stralucitor. Stralucirea lui ma face si pe mine sa lucesc, chiar daca sunt stravezie de oboseala si de surescitare. Stralucirea lui ma incita, ma excita. Stralucirea lui ma stimuleaza intelectual. Ma ridica in ceruri. Si raman acolo. Inalt, adanc, intens. Catalin e aici, aproape, pe undeva, lumesc. Ar fi suficient doar sa intind mana si sa spun « Vino », si el sa fie langa mine. E un om in regula, il respect si e ok, dar timpul meu e al altcuiva, inima mea e a altcuiva. Eu vreau sa rescriu Luceafarul. Sa nu se termine trist. Dar nici cu Catalin nu pot. Sincer, nu pot sa-l aleg niciodata pe Catalin, chiar daca ar fi solutia comoda, solutia la indemana, solutia de bun simt, Catalin, cel care mi-ar fi « usor ». Catalin, pe care il pot, poate, chiar tari la altar, daca as avea pasiuni din astea, perverse. Omul care e aici si ma vrea, si ma asteapta. Insa eu…. ehe, eu…. Eu sunt indragostita de un nemuritor si rece. Acest nemuritor si rece imi e un partener absolut inegalabil de discutii, cu care ma completez mental. Si am pretentia, ambitia, nebunia, sa cred ca il pot face altfel decat nemuritor si rece. Nu l-am luat in…

– Imi pusesem sufletul in causul palmelor, la vedere. Ai trecut pe langa mine, si ti-a atras atentia. Te-ai oprit si te-ai uitat la sufletul meu, pe vremea cand eu nici nu ma uitam la tine, preocupata fiind de numaratoarea stranie din acea vreme. Apoi, insa, te-ai eclipsat. Sufletul e tot aici. Tot in causul palmelor. – Erai aici, undeva, departe si totusi aproape. Ma invaluiai in priviri, ma insoteai printre cuvinte. Cand ai disparut, a fost brusc si neasteptat. S-a facut intuneric si frig. S-a facut tacere si singuratate. Lucrurile au devenit anoste. Imprejurarile gri, fara sens, fara gust, fara savoare, fara sclipire. – Cateodata ma gandesc ca sunt nascuta sa-mi port crucea de « om » diferit atat de mult de ceilalti « oameni ». Sunt doar deghizata in ceea ce vedeti: o blonda draguta, prostuta, fara multe dileme si probleme. – Sunt nedumerita adesea printre oameni. Ma uit la ei: au doi ochi, un nas, doua urechi, doua maini, doua picioare, 20 de degete. Merg, vorbesc. Gandesc. Muncesc. Pleaca in vacanta. Asculta muzica, danseaza. Rad, plang, fac dragoste, fac copii. Voteaza. Da’ cert nu-s din aceeasi specie ca mine. Eu evoluez printre astia. …Mie mi se par alta specie, de-a dreptul. Poate sunt eu defecta. Sau nascuta prea devreme. – « Nebunia » nu se masoara in bani. Sentimentele, atasamentul, pornirile de a darui, fidelitatea prieteniei, loialitatea, dorinta de a face o placere unui prieten, toate acestea nu se cuantifica in sume, nu au legatura cu cifrele (fie ca ele au zerouri mai multe, mai putine, sau deloc). Frisoanele provocate de cineva nu se pot masura nici cu metrul, nici cu kilogramul, nici cu ora, nici cu leul. Ceea ce simti pentru un om, capacitatea de a-l ajuta, de a-l asculta, de a-l proteja, de a-l ridica, de a-l impinge spre victorii, de a-l sustine in drumul spre succesele vietii nu se numara, nu se poate evalua. Dragostea nu se masoara, nici ea, nici in kilometri, nici in kilograme, nici in euro. – As reincepe sa numar saptamani, dar e oarecum de prost gust, acum. N-am vocatie de Penelopa, dar destinul parca se incapataneaza sa ma convinga ca pot face orice fel de rol. Astept cu nerabdare sa joc Alba ca Zapada, in momentul trezirii. – Discutand diverse, am inteles ceva: prefer sa lupt contra unui partener pe care il respect. Nu sa ma lupt cu unul la care mi-e sila sa ma uit, si care-mi provoaca greata. Vreau, deci, o insanatosire a lucrurilor – Azi: niste scari in rolul madeleinei lui Proust. Mi-am dat seama cand coboram acele scari, azi, scari pe care nu le-am mai coborat de 3 luni, ca ultima oara cand le coboram, ma sunasei, si vorbeam cu tine la telefon… Ma intrebasei de altfel, unde sunt, de rasuna asa. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It