dragoste

A fost odata (nu ca niciodata), un gradinar si o floare. Un gradinar atent, priceput, intelligent. Un om pe cinste. Una dintre virtutile mari ale acestuia era rabdarea. Si mai era o floare. Frumoasa, iubitoare de soare, colorata, vesela, deschisa spre lume. Gradinarul mai ingrijise si alte flori, le culesese pe unele din ele, acestea ii insotisera zilele si ii insufletisera interiorul, inveselindu-i viata. Floarea, la randul ei, mai vazuse perindandu-se si alti gradinari. Toate felurile de oameni: mai repeziti, mai atenti, si mai tineri, si mai batrani, iscusiti sau invatacei, veseli sau tristi. Unii o atinsesera in treacat, altii ii smulsesera chiar cate o petala. Ea trecuse mai departe, regenerandu-se sub mangaierea soarelui si adierea vantului. Fusesera si nori care ii umbrisera existenta, dar trecusera, lasand loc soarelui, linistii, seninului. Vazuse multi gradinari, dar acesta era altfel. Floarea ii simtea sufletul bun si o bucura fiecare minut al prezentei lui, din tot sufletul sau de planta. Si lui ii placea in mod deosebit aceasta floare. In fiecare dimineata si seara trecea pe langa ea, o uda, ii vorbea, o privea. O admira, dar nu indraznea sa o rupa ca sa si-o aduca in casa. Nu indraznea, de fapt, nici macar sa o atinga. Dar isi facuse un ritual din a veni langa ea dimineata si seara. Era o bucurie ca o stia acolo. Ca un fel de religie. Nerostita. Fara carti si biserici. Floarea isi dorea enorm de mult ca el sa fie acela care sa o culeaga. Se visa in casa lui, intr-o vaza, la lumina, insotindu-i zilele si noptile, acompaniindu-i serile si diminetile, fiind alaturi de el la toate izbucnirile sale de ras, dar si la tristetile sale. Si floarea stia ca frumusetea, vitalitatea si culorile sale, pot estompa aceste tristeti ale gradinarului, le pot imputina, pana a le face aproape sa dispara complet. Il privea in fiecare zi, dimineata si seara, cand el venea sa o admire si sa ii vorbeasca. Incerca sa ii dea de inteles ca s-ar lasa culeasa, ca si-ar dori cu ardoare asta. Isi desfacea petalele intr-un mod special, cu dedicatie, inspre el, isi inclina tulpina si ii frematau frunzele. Catre ceilalti nu manifesta defel acelasi fel de atitudine, ba chiar imprumutase niste spini de la un trandafir alaturat din aceeasi gradina pentru a-i trata pe cei mai obraznici atentatori. Dar zilele treceau, egale cu ele insele, si nimic nu se intampla. Ritualul intalnirilor zilnice, dimineata si seara, schimburile sagalnice de semne, reciproce. Dar atat. Floarea visa la momentul cand el o va culege si o va duce alaturi de el. Isi proiecta in minte toate momentele de fericire de dupa. Stia ca il va lasa sa ii mangaie usor petalele moi, una cate una, intai cele exterioare, si apoi, cele interioare, pe masura cunoasterii. Stia, simtea, ca se va desface cu senzualitate in fata lui, asa cum nu se desfacuse in fata nimanui altcuiva. Il va lasa sa ii vada si sa ii exploreze interiorul, miezul. Ii va oferi culorile si…

Hei, voi, aici sunt! N-am disparut. Nu inca. N-am murit. Nu inca. Nu m-am volatilizat. Nu inca. Au trecut zile si nopti pe langa mine, dimineti insorite, dimineti cu ploaie, dupa-amieze somnoroase, dupa-amieze pline de energie. Am ascultat zeci de melodii. Am pronuntat milioane de cuvinte. Am ascultat milioane de cuvinte. Am fost emitator, am fost receptor. Am cunoscut oameni frumosi. Am ras. Am si plans. Am baut vin. Am ascultat. Am gandit. Am continuat sa iubesc. Am simtit. Am facut fotografii. I-am lasat sa-mi puna flori in par. Sa ma priveasca si sa incerce sa ma faca sa zambesc. Sa creada ca ma cunosc demult si ca asta e bine. Sa imi multumeasca pentru ca am raspuns intotdeauna apelurilor. Si totusi, dincolo de astea, de inflorirea copacilor, de lumina, am avut in majoritatea timpului, in mine, imprejur, peste tot… o tristete de netrecut. In ciuda faptului ca oameni necunoscuti au venit, si mi-au daruit mult. Poate nici ei nu stiu cat de mult mi-au dat. Si in ciuda faptului ca am inceput sa invat sa primesc. Simplu, fara sa ma fâstâcesc, fara sa mi se para ca nu mi se cuvine. Fara traume. In ultimele doua zile am fost « agitata » (dupa spusele fostei mele colege de banca: « Te simt agitata« , intr-o discutie online- ea traind la niste mii de km, si da, simtea bine), « efervescenta » (dupa spusele unei prietene). Mi-am disimulat trairile, in spatele acestei agitatii, efervescenţe, (pe care interior o simteam ca o demenţă, cel putin una temporara.) Venea inca o saptamana, si nu vroiam sa o stiu. Nu vroiam sa o constientizez. Ca si cand nu numai la asta m-as gandi. Mai venea o saptamana, si o refuzam. A zecea. Am facut un exercitiu de vointa, si mi-a iesit. Sa nu mai scriu atunci cand se implineau. Si ce folos? Iata, scriu acum. Fail. Sigur, nu, nu mi-am propus sa nu mai scriu niciodata. Ci sa nu scriu atunci. De ce? nu stiu. Poate pentru ca 10 e cifra perfecta. In masura in care ar putea exista ceva perfect, in lumea noastra mica, umana. Poate pentru ca 10…10 e cifra din carnetul de note. Poate pur si simplu pentru ca mi-as dori sa numar invers. Sa nu mai numar pentru ca nu mai am de ce, pentru ca a fost un vis urat, m-am trezit si EL e aici sau acolo, vorbim, ascult, inteleg, intreb, mi se raspunde. Mi-e dor de urlu, mi-e dor de ma sui pe pereti, mi-e dor intr-un fel animalic, inuman! Si-mi innec dorul in ce? In nimicurile zilnice, si-n demenţă temporară. In munca si in comunicare frenetica. In ganduri si in schimburi de cuvinte fara importanta, cu oameni fara importanta. In jocuri si in imagini. Noi, vechi. Si nu, nu foloseste la nimic. In ciuda tuturor acestor lucruri, ma doare de mor, mi-e dor si ma doare, ma doare si mor de dor. Mor. Dor. Doare. Zece. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit…

Opt, cifra asta care suna asa plin, rotund, opt… Cifra asta care mi-a placut intotdeauna, in mod nedeclarat. Pana si asta-mi devine insuportabila. Opt saptamani. Seara implinirii celor opt saptamani m-a prins iar facand ciorba. Ma ferisem sa mai fac ciorba in zilele de luni. Nu in mod constient. Ma ferisem sa fac ciorba luni asa cum te feresti sa treci pe sub scara, sa versi sare, sa vezi pisica neagra. Ma ferisem ca din superstitie, desi nu-s deloc superstitioasa. Si mi-ar placea sa stiu sa spun un descantec [desi nu cred in descantece!] care sa faca sa dispara raul acesta, sa se termine zilele pe care le numar… Cum faci sa te trezesti atunci cand nu dormi? Ciorba celor opt saptamani a continut o doza egala de lacrimi ca cea a celor trei saptamani. Pariez ca daca as fi plans intr-o cana din aceea de masurat lapte, faina, zahar, lacrimile mele ar fi avut fix atatia mililitri ca si cele de lunea de acum mai bine de-o luna. N-am mai taiat legumele, am evitat de data asta. Am vrut sa mearga repede… sa treaca, sa se duca, sa fiarba! Am incercat sa nu stau seara acasa… desi fara niciun fel de chef, m-am fortat sa ies la niste cumparaturi, ceva mai devreme. Fara lista, caci oricum nu aveam stare. Nici de lista, nici de cumparaturi. Cateodata, lucrurile simple ale vietii devin atat de complicat de efectuat, ca niste sarcini grele, imposibile, infinit de grele de asumat. Pana si a pasi. A pune un picior in fata altuia e cateodata de o infinita dificultate. M-am tarat mental spre hipermarket, m-am miscat mecanic printre rafturi, am privit cu ochii goi lucrurile, am apucat cu mainile tremurande sticlele, cutiile care-mi trebuiau, am platit fara sa realizez, am ajuns la portbagaj, am pus ce cumparasem in masina… Am demarat. Am parcat acasa… Am urcat… Am evitat calculatorul. Acest prieten bun imi zambea had, vedeam fraze haotice ingramadindu-se pe ecran. M-am tinut departe de el, si am aterizat in bucatarie. Unde am inceput sa fac, masinal, o ciorba. Ciorba! Si atunci m-a lovit amintirea ciorbei de trei saptamani. Si atunci, din mine au inceput sa curga, nestavilite, toate lacrimile acestei pierderi, toate lacrimile acestei absente, toate lacrimile acestui gol din suflet. N-am constientizat niciodata, dar cifra opt imi era draga. Opt, acel opt care e un infinit ridicat spre cer! Dar… Doamne fereste ca acest opt sa devina infinit. Vreau ca numaratoarea sa se opreasca! Ajuta-ma, Doamne! Cum faci sa te trezesti cand nu dormi? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sunt la Cluj, iar ultimele trei zile chiar au fost intense… Dentist, veterinar, pregatire conferinta, prieteni. Si trairile mele, printre picaturi. Distilate, intarite, plusate.  Durute, simtite, respirate. Sunt obosita, ar trebui sa dorm, dar trebuie sa scriu ceva, neaparat. Ca o notita…  Gandeam demult asta si trebuie sa o exprim. Mi se intampla lucruri foarte stranii in ultimul timp. Unul din ele: e ca si cand Dumnezeu mi-a alocat o portie de dragoste pe care trebuie sa o primesc in acest moment. Doar ca « au fost perturbatii pe canal » (vorba nebunului serpilian– sau balaurian, nu mai stiu), si acea portie s-a faramitat, de fapt s-a scindat in mai multe bucati. Eu tot o primesc, dar nu dintr-o singura directie. Si nici macar nu e asta cel mai ciudat, sau cel mai deranjant. Cel mai straniu este ca o primesc din directii bizare, neasteptate, nedorite aproape. Pe total, nu ies in pierdere: e aceeasi cantitate de dragoste, cea care mi-a fost alocata. E aceeasi intensitate. Doar ca nu vine nici de unde trebuie, nici nu e unitara. E fragmentata si e de la emitatorii nepotriviti. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It