rece

Am fost educata in spiritul: abtine-te, nu-ti arata trairile! Am fost crescuta dupa conceptia ca a-ti dezvalui emotiile, atat cele pozitive cat cele negative este urat, indecent, nepotrivit. A exprima ce simti este neelegant, este necizelat, este primar si denota lipsa de educatie. Nu e neaparat rea aceasta idee, daca nu devine extrema, iar la mine a avut tendinta sa devina, in sensul ca aceasta retinere, invatata din copilaria frageda, mi-a intrat ca o a doua natura in mine, si-mi joaca uneori feste. E greu sa nu te exprimi… si nefiresc. Desigur, codul de bune maniere ne impiedica sa lasam sa izbucneasca, din noi, la lumina, toate trairile, si e bine asa.  Altfel, probabil, lumea ar fi un infern. In mod evident, deci, este bine sa iti filtrezi trairile. Dar nu sa le ingropi in tine si sa nu le mai lasi sa razbata, niciodata, deloc, in nicio circumstanta. Culmea e ca desi in interiorul meu clocoteste un vulcan, desi sunt un om sensibil (atat la tristeti, cat si la bucurii), arat ades ca sfinxul, pentru ca, din retinere, ma abtin sa las sa transpara orice senzatie, gand, sentiment. Nu neg, in domeniul profesional este un atu extraordinar, o arma absoluta si suprema. Pot duce o negociere fara ca interlocutorul sa ghiceasca din mimica mea nici cel mai mic indiciu daca-mi convine au ba propunerea sa, daca trebuie sa scada sau sa adauge, daca trebuie sa indulceasca unele conditii sau nu. De asemenea, in conditii de criza, raman exterior impasibila. Pot traversa furtuni mari, momente grele, atat profesional cat personal, si sa nu mi se miste niciun muschi pe fata. Poate sa tune si sa fulgere in jur, eu raman cu privirea albastra.  Din punctul acesta de vedere, da, retinerea este benefica. Nu ca in mine nu s-ar rupe maluri, nu s-ar zbate torente…. da, pentru exterior, ele sunt bine canalizate, indiguite. In aceeasi ordine de idei, plansul in public mi se pare ceva extrem de indecent. Mi se intampla extrem de rar sa-mi dea lacrimile de fata cu cineva, si atunci e de obicei cineva intim, si atunci ma simt oricum foarte vinovata. Problema cu retinerea, insa, este ca ea « functioneaza » si in plan personal si nu ma lasa sa ma exteriorizez. Nici in bine, nici in rau. Nu-s foarte demonstrativa, nu-s foarte exuberanta, desi in mine salasluieste o fetita, care adora viata, care se bucura de orice mica bucurie, de orice fir de iarba, de orice raza de soare, care alearga, face sotii, care iubeste extrem. Si totusi, la nivel de exprimare/expresie, sunt prea cuminte, retinuta. Astea merg departe, in adanc. Fara sa-mi doresc neaparat, retinerea asta nu ma lasa sa « ma scap de sub control », desi intr-un mod absolut constient, mi-as dori sa-mi dau voie. Subconstientul, insa, e mult mai puternic, caramizile betonate ale educatiei sunt solide, si nu ma lasa sa alunec. Nu e bine, nu simt ca e bine. Am ca o platosa, cumva. Pana ma cunosc oamenii, pot parea rece, probabil, eu care sunt…

Asta seara mi-a fost rau. Foarte rau, asa cum mie nu mi-e niciodata. Stiu, sunt lejer inconstienta, nu am medic de familie, si n-am avut niciodata, de cand m-am intors in Romania. Adica 10 ani, nu oricum. Pentru ca sunt sanatoasa tun. Asta e adevarul. N-am nevoie de medic, si Doamne fereste sa am nevoie 🙂 Dincolo de raul de asta seara, care semana cu un deochi (desi eu nu cred in prostiile astea), sunt un pic high. Nu, nu fumez. Nu, nu iau pastile. N-am avut tendinte niciodata. E bazat strict pe simtiri. Sunt tulburata. Traiesc niste momente un pic…. cel putin inaltatoare, spre… Am spus: confuzia sentimentelor e mai rea decat deriva continentelor. Nu, nu e vorba de  mine. Eu sunt parte din poveste, insa nu-s eu cea confuzata… Nici derivata, nici derutata.  Culmea, nu. Nu-s eu, de data asta, desi simt tulburarea. Eu doar traiesc betia. Cred ca de asta mi-a fost si rau. Ca o avalansa, ca  un vartej. Ca o cascada, de fapt. Parca si puterile mele sunt inzecite. Parca si farmecul meu (verbal, cel putin) e inzecit. Si totusi, corpul, atat de uman, de slab, isi cere drepturile, se face auzit. De aceea mi-a fost rau, dar nu conteaza, trecem peste asta. Ce traiesc, mi se pare, intr-un fel, un remake din Luceafarul. Pe care am pretentia ca trebuie sa il rescriu.Sa nu se mai termine trist. Am, in preajma mea, pe cineva, cald, ok, sigur,  care incearca sa ma ajute, ma place, e aici. Mi-a semnalat foarte uman lucrurile astea. Si totusi, eu nu pot, eu nu vreau. El e Catalin. Eu nu vreau Catalin,cu tot respectul pentru sentimentele sale, pentru disponibilitatea sa. Optiunea mea primordiala (si la drept vorbind, unica), este EL, luceafarul. Nemuritor si rece. Dar atat de stralucitor. Stralucirea lui ma face si pe mine sa lucesc, chiar daca sunt stravezie de oboseala si de surescitare. Stralucirea lui ma incita, ma excita. Stralucirea lui ma stimuleaza intelectual. Ma ridica in ceruri. Si raman acolo. Inalt, adanc, intens. Catalin e aici, aproape, pe undeva, lumesc. Ar fi suficient doar sa intind mana si sa spun « Vino », si el sa fie langa mine. E un om in regula, il respect si e ok, dar timpul meu e al altcuiva, inima mea e a altcuiva. Eu vreau sa rescriu Luceafarul. Sa nu se termine trist. Dar nici cu Catalin nu pot. Sincer, nu pot sa-l aleg niciodata pe Catalin, chiar daca ar fi solutia comoda, solutia la indemana, solutia de bun simt, Catalin, cel care mi-ar fi « usor ». Catalin, pe care il pot, poate, chiar tari la altar, daca as avea pasiuni din astea, perverse. Omul care e aici si ma vrea, si ma asteapta. Insa eu…. ehe, eu…. Eu sunt indragostita de un nemuritor si rece. Acest nemuritor si rece imi e un partener absolut inegalabil de discutii, cu care ma completez mental. Si am pretentia, ambitia, nebunia, sa cred ca il pot face altfel decat nemuritor si rece. Nu l-am luat in…