Mesajul care aduce zambetul

rougeNu am o perioada prea buna. Asta ca sa nu spun ca anul asta m-a sfarsit, ma loveste cu o gramada de lucruri urate si neasteptate de la inceputul lui. Abia astept sa se termine, sa treaca, sa se duca. De la boli ale celor dragi, pana la depresii ale lor, de la pierderi materiale importante… In fine. Cert e ca noptile albe au devenit si mai dese decat inainte, si nu neaparat din alegere. Si nu, nici din insomnie, caci eu nu cunosc fenomenul insomnie. Dar am fost nevoita sa petrec unele nopti albe, apoi am petrecut nopti albe fara voie, pentru ca ma suparam si stresam asa rau, incat nu ma culcam.
In fine, la capatul uneia din aceste nopti albe, acum, in aceasta dimineata mohorata, cand ploua de doua zile si lucrurile nu-s chiar roz…. un mesaj mi-a adus zambetul pe buze. Un zambet sincer, spontan, larg.
Buna dimineața! Facebook zice ca acum 6 ani noi am devenit prieteni! De obicei nu fac mare tam tam in cazuri de astea, dar acum e cu totul altceva! Mulți înainte sa fie! Îți mulțumesc pentru “nebunia” pe care o emani mereu! ?
si apoi: “Rar mai găsești oameni normali pe lumea asta! Lumea e in general bolnava cronic de “cel putin 8 ore de somn” si “cel putin doi litri de apa”! Dacă o ții asa, mai mai ca ma faci sa dau si eu de băut! Si nu apa! ?”\

GM: ba am de gand sa o tin asa 500 de ani, niciunul in minus.
Pai 6 au trecut deja! Ce-a fost mai greu s-a dus! :)))))”
GM: “eu multumesc ca ma suporti, nu cred ca-s usor de suportat in lista uneori 😉
Să fi fost măcar 1% din lista mea asa…
GM: “m-ai facut sa surad”
E micul meu cadou pentru ziua asta! Nu pot mai mult ca încă nu mi-a venit alocația! :)))

Imi place de mor ca imi spune ca eman “nebunie”…. M-as ingrijora cand ma voi fi schimbat. Ma simt cumva senina sa stiu ca inca eman acea nebunie, acea libertate a sufletului (despre care vorbeam aici, pe care atat de bine a descris-o cineva atunci…)
Cand o sa marsaluiesc in turma, cand o sa fac lucrurile care trebuie, doar pentru ca trebuie, cand nu o sa mai indraznesc sa imi traiesc viata, sa rad, sa plang, sa plec la capatul lumii, sa pun trandafiri pe parbriz sau sa scriu scrisori, cand o sa consider ca trebuie sa ma imbrac in uniforma si sa ma comport uniform, sa gandesc uniform, atunci probabil ca nu va mai avea sens sa traiesc 500 de ani. Deocamdata, aparent… sunt inca bine, “eman nebunie” 😉
si nu, nu fac din asta un scop, si nici macar o lauda. Este firescul meu, modul meu natural de a exista, de a ma misca printre lucruri si oameni.

Resemnarea

De cate ori ati avut atitudinea (sau ati cunoscut oameni care o au): “Daca nu pot avea ceva, este mai bine sa ma hotarasc ca nu-mi doresc”?
Este resemnarea  o virtute sau o slabiciune? Este inteligența de a nu risipi resursele, sau este un abandon trist inainte de participarea la lupta, la concurs, la viata? Este o calitate (aceea de a te economisi), sau un defect (acela de a nu te lupta suficient)?

Se spune ca “Secretul vietii nu este sa ai tot ceea ce-ti doresti, ci sa iti doresti tot ceea ce ai”. Asa sa fie? Asta inseamna sa te marginesti la ceea ce ai in jur, considerand ca e singurul lucru bun, posibil, necautand altceva, nevisand mai sus?
steag albSigur, inteleg bine ca fraza respectiva e de fapt un indemn spre a te bucura de ceea ce ai. Insa cei care stiu sa se bucure de ceea ce au, mai ales cei care se bucura de lucruri simple si realizeaza importanta lor (asa cum, cu toata modestia, sunt eu, care ma bucur si de o raza de soare, de un miros de iarba, de un latrat de caine, de mirosul pielii LUI, de un sarut, o privire, o imbratisare, un suras, etc), aceia ce trebuie sa inteleaga? ca trebuie sa nu mai fugi dupa himere? Perfect de acord. Dar cine, cand, cum, decide ce este o himera si ce este un proiect viabil, pentru care merita sa te bati? Cine, cand, cum, decide cand e momentul abandonului? Cine, cum cand, decide cand trebuie sa fluturi steagul alb ca te predai, sa agiti prosopul ca nu mai intri in meciul de box, sa nu te mai aliniezi la start?

Pana cand esti dator fata de tine sa incerci sa obtii ce vrei (chiar daca pare o nebunie in ochii celorlalti) si cand e cazul sa renunti?

Si daca renunti, nu e oare o ipocrizie cumplita sa consideri ca nici n-ai vrut vreodata? Sa negi ca ti-ai dorit?
De ce nu poti sa renunti marturisind ca ti-ai dorit, si ca ai fi vrut sa se intample, sa ajungi acolo, sa ai, sa obtii? De ce nu poti asuma, demn, si un esec, si o renuntare?…. De fapt asta nu inteleg, dincolo de momentul cand spui brusc ca nu doresti sa mai lupti, care poate fi mai mult sau mai putin bine intuit, mai mult sau mai putin subiectiv…

E rau sa mai fii Don Quichotte? Pana cand esti laudabil si de la ce punct esti penibil? Si daca chiar lasi bratele jos, si pleci sabia, de ce trebuie sa te minti pe tine insuti ca nu ti-ai dorit niciodata batalia? Imi pare rau, dar nu pot gandi asa.  Eu cred ca un esec asumat face uneori mai mult decat o victorie oarecare. Nu pot valida ipocrizia si negarea propriilor dorinte.
Iar mie, resemnarea nu-mi place, imi sta in gat, orice ar fi. Cumva, aproape-n niciun context resemnarea nu mi se pare “de bine” 🙂

Stari de spirit

Primavara nu e un anotimp, e o stare de spirit.
Jurnalismul nu e o meserie, e o stare de spirit.
Tineretea nu e o varsta, e o stare de spirit.
Dragostea nu e o nebunie, e o stare de spirit.
Frumusetea nu e o estetica, e o stare de spirit.
Bunatatea nu e o calitate, e o stare de spirit.

Ma locuiesc, succesiv, stari de spirit. Stari de spirit, stari de asediu, cum am spus eu mai demult.
Poate ca suntem ceea ce spunem, poate ca suntem ceea ce gandim, poate ca sunem ceea ce mancam, dar in mod sigur, suntem ceea ce simtim. Starile astea sunt noi, mai mult decat orice alta definitie alambicato-filosofico-descriptiva.