nebunie

Nu am o perioada prea buna. Asta ca sa nu spun ca anul asta m-a sfarsit, ma loveste cu o gramada de lucruri urate si neasteptate de la inceputul lui. Abia astept sa se termine, sa treaca, sa se duca. De la boli ale celor dragi, pana la depresii ale lor, de la pierderi materiale importante… In fine. Cert e ca noptile albe au devenit si mai dese decat inainte, si nu neaparat din alegere. Si nu, nici din insomnie, caci eu nu cunosc fenomenul insomnie. Dar am fost nevoita sa petrec unele nopti albe, apoi am petrecut nopti albe fara voie, pentru ca ma suparam si stresam asa rau, incat nu ma culcam. In fine, la capatul uneia din aceste nopti albe, acum, in aceasta dimineata mohorata, cand ploua de doua zile si lucrurile nu-s chiar roz…. un mesaj mi-a adus zambetul pe buze. Un zambet sincer, spontan, larg. « Buna dimineața! Facebook zice ca acum 6 ani noi am devenit prieteni! De obicei nu fac mare tam tam in cazuri de astea, dar acum e cu totul altceva! Mulți înainte sa fie! Îți mulțumesc pentru « nebunia » pe care o emani mereu! ? » si apoi: « Rar mai găsești oameni normali pe lumea asta! Lumea e in general bolnava cronic de « cel putin 8 ore de somn » si « cel putin doi litri de apa »! Dacă o ții asa, mai mai ca ma faci sa dau si eu de băut! Si nu apa! ? »\ GM: ba am de gand sa o tin asa 500 de ani, niciunul in minus. « Pai 6 au trecut deja! Ce-a fost mai greu s-a dus! :))))) » GM: « eu multumesc ca ma suporti, nu cred ca-s usor de suportat in lista uneori 😉 » « Să fi fost măcar 1% din lista mea asa… » GM: « m-ai facut sa surad » « E micul meu cadou pentru ziua asta! Nu pot mai mult ca încă nu mi-a venit alocația! :))) » Imi place de mor ca imi spune ca eman « nebunie »…. M-as ingrijora cand ma voi fi schimbat. Ma simt cumva senina sa stiu ca inca eman acea nebunie, acea libertate a sufletului (despre care vorbeam aici, pe care atat de bine a descris-o cineva atunci…) Cand o sa marsaluiesc in turma, cand o sa fac lucrurile care trebuie, doar pentru ca trebuie, cand nu o sa mai indraznesc sa imi traiesc viata, sa rad, sa plang, sa plec la capatul lumii, sa pun trandafiri pe parbriz sau sa scriu scrisori, cand o sa consider ca trebuie sa ma imbrac in uniforma si sa ma comport uniform, sa gandesc uniform, atunci probabil ca nu va mai avea sens sa traiesc 500 de ani. Deocamdata, aparent… sunt inca bine, « eman nebunie » 😉 si nu, nu fac din asta un scop, si nici macar o lauda. Este firescul meu, modul meu natural de a exista, de a ma misca printre lucruri si oameni. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it…

De cate ori ati avut atitudinea (sau ati cunoscut oameni care o au): « Daca nu pot avea ceva, este mai bine sa ma hotarasc ca nu-mi doresc »? Este resemnarea  o virtute sau o slabiciune? Este inteligența de a nu risipi resursele, sau este un abandon trist inainte de participarea la lupta, la concurs, la viata? Este o calitate (aceea de a te economisi), sau un defect (acela de a nu te lupta suficient)? Se spune ca « Secretul vietii nu este sa ai tot ceea ce-ti doresti, ci sa iti doresti tot ceea ce ai ». Asa sa fie? Asta inseamna sa te marginesti la ceea ce ai in jur, considerand ca e singurul lucru bun, posibil, necautand altceva, nevisand mai sus? Sigur, inteleg bine ca fraza respectiva e de fapt un indemn spre a te bucura de ceea ce ai. Insa cei care stiu sa se bucure de ceea ce au, mai ales cei care se bucura de lucruri simple si realizeaza importanta lor (asa cum, cu toata modestia, sunt eu, care ma bucur si de o raza de soare, de un miros de iarba, de un latrat de caine, de mirosul pielii LUI, de un sarut, o privire, o imbratisare, un suras, etc), aceia ce trebuie sa inteleaga? ca trebuie sa nu mai fugi dupa himere? Perfect de acord. Dar cine, cand, cum, decide ce este o himera si ce este un proiect viabil, pentru care merita sa te bati? Cine, cand, cum, decide cand e momentul abandonului? Cine, cum cand, decide cand trebuie sa fluturi steagul alb ca te predai, sa agiti prosopul ca nu mai intri in meciul de box, sa nu te mai aliniezi la start? Pana cand esti dator fata de tine sa incerci sa obtii ce vrei (chiar daca pare o nebunie in ochii celorlalti) si cand e cazul sa renunti? Si daca renunti, nu e oare o ipocrizie cumplita sa consideri ca nici n-ai vrut vreodata? Sa negi ca ti-ai dorit? De ce nu poti sa renunti marturisind ca ti-ai dorit, si ca ai fi vrut sa se intample, sa ajungi acolo, sa ai, sa obtii? De ce nu poti asuma, demn, si un esec, si o renuntare?…. De fapt asta nu inteleg, dincolo de momentul cand spui brusc ca nu doresti sa mai lupti, care poate fi mai mult sau mai putin bine intuit, mai mult sau mai putin subiectiv… E rau sa mai fii Don Quichotte? Pana cand esti laudabil si de la ce punct esti penibil? Si daca chiar lasi bratele jos, si pleci sabia, de ce trebuie sa te minti pe tine insuti ca nu ti-ai dorit niciodata batalia? Imi pare rau, dar nu pot gandi asa.  Eu cred ca un esec asumat face uneori mai mult decat o victorie oarecare. Nu pot valida ipocrizia si negarea propriilor dorinte. Iar mie, resemnarea nu-mi place, imi sta in gat, orice ar fi. Cumva, aproape-n niciun context resemnarea nu mi se pare « de bine » 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post…

Primavara nu e un anotimp, e o stare de spirit. Jurnalismul nu e o meserie, e o stare de spirit. Tineretea nu e o varsta, e o stare de spirit. Dragostea nu e o nebunie, e o stare de spirit. Frumusetea nu e o estetica, e o stare de spirit. Bunatatea nu e o calitate, e o stare de spirit. Ma locuiesc, succesiv, stari de spirit. Stari de spirit, stari de asediu, cum am spus eu mai demult. Poate ca suntem ceea ce spunem, poate ca suntem ceea ce gandim, poate ca sunem ceea ce mancam, dar in mod sigur, suntem ceea ce simtim. Starile astea sunt noi, mai mult decat orice alta definitie alambicato-filosofico-descriptiva. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

– Imi pusesem sufletul in causul palmelor, la vedere. Ai trecut pe langa mine, si ti-a atras atentia. Te-ai oprit si te-ai uitat la sufletul meu, pe vremea cand eu nici nu ma uitam la tine, preocupata fiind de numaratoarea stranie din acea vreme. Apoi, insa, te-ai eclipsat. Sufletul e tot aici. Tot in causul palmelor. – Erai aici, undeva, departe si totusi aproape. Ma invaluiai in priviri, ma insoteai printre cuvinte. Cand ai disparut, a fost brusc si neasteptat. S-a facut intuneric si frig. S-a facut tacere si singuratate. Lucrurile au devenit anoste. Imprejurarile gri, fara sens, fara gust, fara savoare, fara sclipire. – Cateodata ma gandesc ca sunt nascuta sa-mi port crucea de « om » diferit atat de mult de ceilalti « oameni ». Sunt doar deghizata in ceea ce vedeti: o blonda draguta, prostuta, fara multe dileme si probleme. – Sunt nedumerita adesea printre oameni. Ma uit la ei: au doi ochi, un nas, doua urechi, doua maini, doua picioare, 20 de degete. Merg, vorbesc. Gandesc. Muncesc. Pleaca in vacanta. Asculta muzica, danseaza. Rad, plang, fac dragoste, fac copii. Voteaza. Da’ cert nu-s din aceeasi specie ca mine. Eu evoluez printre astia. …Mie mi se par alta specie, de-a dreptul. Poate sunt eu defecta. Sau nascuta prea devreme. – « Nebunia » nu se masoara in bani. Sentimentele, atasamentul, pornirile de a darui, fidelitatea prieteniei, loialitatea, dorinta de a face o placere unui prieten, toate acestea nu se cuantifica in sume, nu au legatura cu cifrele (fie ca ele au zerouri mai multe, mai putine, sau deloc). Frisoanele provocate de cineva nu se pot masura nici cu metrul, nici cu kilogramul, nici cu ora, nici cu leul. Ceea ce simti pentru un om, capacitatea de a-l ajuta, de a-l asculta, de a-l proteja, de a-l ridica, de a-l impinge spre victorii, de a-l sustine in drumul spre succesele vietii nu se numara, nu se poate evalua. Dragostea nu se masoara, nici ea, nici in kilometri, nici in kilograme, nici in euro. – As reincepe sa numar saptamani, dar e oarecum de prost gust, acum. N-am vocatie de Penelopa, dar destinul parca se incapataneaza sa ma convinga ca pot face orice fel de rol. Astept cu nerabdare sa joc Alba ca Zapada, in momentul trezirii. – Discutand diverse, am inteles ceva: prefer sa lupt contra unui partener pe care il respect. Nu sa ma lupt cu unul la care mi-e sila sa ma uit, si care-mi provoaca greata. Vreau, deci, o insanatosire a lucrurilor – Azi: niste scari in rolul madeleinei lui Proust. Mi-am dat seama cand coboram acele scari, azi, scari pe care nu le-am mai coborat de 3 luni, ca ultima oara cand le coboram, ma sunasei, si vorbeam cu tine la telefon… Ma intrebasei de altfel, unde sunt, de rasuna asa. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It