« Comunismul a distrus reperele morale » « Hai, mai, lasa-ma. Tu ai repere morale? Da. Eu am repere morale? Da. Avem aproape 40 de ani, da? Nu inca, dar aproape, da? Iar unii din generatia noastra au copii. Bun, cum putem da vina pe comunism? nu sunt de acord » Move on, ce dracu. Pana cand dam vina pentru slabiciunile unuia si altuia pe aia de-s morti si ingropati? Cand o sa inceapa sa fie mai multa durere decat placere, am sa joc in alt film 🙂 Primesc un email de la KLM care se numeste asa: « Ultima sansa. Ramaneti sau plecati? » Ei, m-a pus cu adevarat pe ganduri. Ca idee, sa-mi amintiti mai tarziu ca am ales sa raman. « Probabil că v-aţi gândit deja… Aceasta este ultima şansă să vă găsiţi super oferta Pack&GO şi să plecaţi! » Deci adio si n-am cuvinte. Oricum am gips si n-am cum sa plec… 1. n-am avut niciodata si nu am medic de familie in Romania, si m-am intors in 2000, adica sunt ceva ani. Anex: nu merg la medic decat daca nu ma ridic din pat, ceea ce nu s-a intamplat niciodata. 2. nu tin medicamente in casa, nici macar antinevralgic sau banala aspirina. Anex: nu iau medicamente decat de 3 ori pe an, daca chiar e necesar absolut.  3. nu caut informatii despre boli pe net sau ce  ne-ar putea pandi, ca mi-e clar ca intre antrax, gripa porcina, vaca nebuna, oaia capiata si alti virusi, sigur murim. Unde mai pui ca vine sfarsitul lumii si ne linisteste pe toti. Nu stiu ceilalti ce fac, treaba lor. Eu, insa, traiesc 500 de ani. Iubesc, rad, ii fac pe altii sa rada, cant, zambesc…. E vreo problema? 🙂 Aia e, viata e nedreapta. Unii mananca somon si caviar, si beau sampanie, altii mananca sunca si beau bere la pet. Furtul e reprobabil oricare ar fi forma sa. Punct mi-e dor de parfumul meu. Cel mai folosit. Nina, de la Nina Ricci. Acum am pus o pereche de cercei in cutia lor. Miros a parfum. Mi-e dor de el. Sunt surghiunita in casa Decriptarea brutala, cruda si sincera a pierderii de timp. Nu ma culc, pentru ca am treaba. Nu am stare, deci nu fac nici treaba. Nu am stare, deci nici macar nu scriu. Rezultat? Nu fac treaba, nu scriu si nici macar nu dorm. Ce fac? Pierd timpul. Acum ca am analizat mecanismul, trebuie sa iau o decizie constructiva. Totul este joc. Fara joc e trist, tarziu si moarte. Cel mai frumos compliment din lume: « Ai fi fost perfecta si ca barbat. Serios. Cu asa cuvinte, asa debit… fantastic, picau toate. » Partea cu « picau toate » nu ma tulbura prea mult. Dar… « ai fi fost perfecta si ca barbat », din partea, evident, a unui barbat… e absoluta. Pur si simplu sublima. odata cu entorsa la glezna am entorsa la creier. Pe cuvant daca pot scrie un text mai mare de 10 randuri, neprofesional vorbesc. Profesional, scriu si-n somn 😉 E interesant sa iesi cateodata complet din…

Ce vreau de la anul asta? Doua lucruri importante. Unul pentru societate, altul pentru mine Cum vrem tot timpul ceva ce nu avem… Eu nu am amintiri din copilarie, si mi se pare trist acest lucru. (desi am o memorie foarte precisa si foarte mare a lucrurilor de la un moment dat incoace). Ieri, vorbind cu cineva, imi spunea ca si-ar dori sa fi uitat amintirile din copilarie. Eu as dori sa le am, desi nu le am, ea ar dori sa nu le aiba, desi le are… Cum e facuta fiinta umana… Cand judeci pe cineva, si mai ales cand arunci cu piatra, gandeste-te bine la tine si asigura-te ca esti l’Abée Pierre sau Maica Tereza, sau macar ceva mai bun decat cei pe care-i judeci. De asemenea, un exercitiu util este si sa te pui in locul lor (asta in cazul in care ai flexibilitate mentala). Daca nu, nu. « Există mai multe feluri de a muri. Se poate încet-încet, se poate gândindu-te la ceva teribil de precis, cum se poate şi fără alte comentarii, aşa, pur şi simplu. După care mai există şi oboseala, dimineaţa, lucrul şi beţia. Mai poţi muri în oglindă, plictisitor, vizibil sau dinainte. Şi poţi muri aici, degeaba, necesar şi obiectiv. Eu, când am intrat în cameră, am văzut că zăceam acolo fiindcă suferisem o combinaţie între tine şi timp. Fiecare cu preferinţele sale. » (Comoara Hestugmitilor) Sunt bune certitudinile, oricat de efemere ar fi ele Am trait sa o aud si pe asta: ne tin retelele de socializare si TV-ul in casa, si de aceea nu iesim sa manifestam. Sa fim seriosi!!!! Scuze ne putem gasi cu tonele. Omul e om, masina e masina. NU NE TINE NIMENI in casa, decat noi insine. Noi alegem sa « militam din fotoliu » in loc sa manifestam pe strada, sau in alte moduri. am asa o senzatie de sfarsit de lume la inceput de an…. De chef de nimic, intr-un fel. Si de chef de multe in alt fel. Brazii mi se par un pic anacronici Eu cred ca educatia sentimentala nu trebuie sa fie explicita, oamenii ar trebui sa o simta mai mult decat sa o invete. Problema e ca aici [n.r. in Romania] suntem un pic {inca} prea arhaici, prea preocupati de concret. Poezia e rezervata unor spatii (temporale sau de loc), foarte precise. Poezia nu are voie sa faca parte din viata. Eu am crescut {vrand-nevrand}, si am si acceptat tara in care traiesc acum, m-am adaptat {nu fara durere}, asa incat imi consum poezia pe terenuri comun admise, sau in intimitate. N-am pretentie sa aduc poezia pe strada, si asa sunt relativ « altfel » decat restul lumii…. Trista e alinierea cu linia de jos, dar asta e, cateodata. Umbrelele sunt foarte sexy, si am o colectie, numai ca atunci cand ploua, n-am niciuna. Cateva sunt ingropate in portbagaj, sub o tona de alte lucruri, toate folositoare, alte cateva sunt acasa, pe hol. Pe strada, deasupra mea, niciuna. Si uite-asa ma ploua. Si cu parul ud…

Un 13. Un alt 13. Un nou 13. Si luni. Nu a fost nimic premeditat si nimic voluntar sa tac, sa ma intrerup, sa nu mai scriu. Viata mea a fost, in ultimele luni, uneori tumultoasa, uneori m-a dus in stari inchise (acelea in care nu scriu/nu vorbesc). Cert e ca, fara o decizie anterioara si fara premeditare, nu am mai scris. M-am uitat, intr-un timp, cu jind, la momentele cand scriam. Dar acel timp era prost ales. Era mereu nicicum… In orice caz am retinut ca nu am mai scris de pe un 13. 13 aprilie. Azi dimineata, cand am vazut 13 august, am spus: ridica-te, Mirandolino, si mergi! Nu, de fapt, mai degraba: scutura-te, Lazar, si scrie! Ma rog, intelegeti voi…. In ultimele saptamani, am trecut prin toate starile, de la euforie si speranta, la deznadejde, tristete, scarba, dezgust, cinism, scepticism, si, intr-un final, m-am plictisit. Si nu e deloc o plictiseala buna, si e nefireasca. Eu nu ma plictisesc niciodata! Imi pare sincer rau ca am trait asta. Sunt mai trista si mai batrana. (iar cine ma cunoaste, stie ca nu spun aproape niciodata asta). Si asta e dincolo de orice mistouri, de orice militantisme, de orice inflacarari. Nu ca n-as fi trecut si prin ele. Am pus mult suflet si am trait fiecare moment…. Mai inainte, candva, daca ar trebui sa retin o imagine vizuala, tridimensionala si care foloseste toate simturile, din aceste luni de absenta din teritoriul public al scrisului , ma revad pe 1 mai, cu fundul pe iarba, langa un lac, in nord-vestul tarii. Aveam dupa-amiaza libera si ma dusesem acolo cumva cu teama, gandindu-ma ca e 1 mai, si ca o sa dau  peste multa lume. Na, ce puteam gandi pentru un lac de langa un oras, si o zi libera? Ma gandeam la gratare, muzica, inghesuiala… M-am dus deci cu o mica strangere de inima. Si acolo am gasit paradisul… Nu exagerez. Am scris atunci, la cald: « miroase a iarba. Aud insecte, pasari de padure, zumzet de albine, latrat de caine. In rest e liniste si bine. Citesc. Am facut zece minute de acasa pana aici. Nu-s salbatici cu manele si gratare. Miroase a natura nascand, a dragoste calda. Imi aud gandurile si le ascult. Sunt fericita. Imi imaginez, pur si simplu, ca daca paradisul ar exista, asa ar arata. » Cand am plecat acolo, inflorisera irisii. La cateva zile, liliacul. Simfonie alb-mov. Apoi, au urmat trandafirii, intai timid, apoi o explozie minunata. Bujorii. Gura leului. Mana Maicii Domnului. Iasomia. Teii. Macii. Parca n-am trait niciodata asa frumos si ritmat in rand cu natura ca acele saptamani…. Intre timp, a fost ziua mea. Am implinit niste ani din cei 500 pe care am de gand sa-i traiesc. Acum nu mai sunt atat de sigura ca-i vreau. Am obosit, si parca as muri un pic. Si mai vedem dupa. Dupa vacanta, sau dupa moarte. Sau macar dupa viata asta. Cumva tot o sa fie. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on…

Astazi am primit o felicitare de Pasti de la mama. In cutia postala, desi stam la 5 minute distanta si desi vorbim de 4 ori pe zi la telefon. Mi-a luat cateva secunde bune sa inteleg ce e cu plicul. Scria pe el adresa mea si adresa lor, si …nu intelegeam cine ne scrie cu ambele adrese si cum a ajuns asta in cutia mea postala, printre facturi si calendarele electorale ale lui Prigoana. Apoi, am inteles brusc. Imi scrisese. Scrie mereu celor dragi… Asa imi amintesc ca facea din copilarie. Mama stie (instinctiv) lectia cu scrisorile… {<In fiecare dimineata, consulti patru mesagerii: robotul telefonului de la domiciliu, pe cel de la birou, casuta vocala a mobilului si email-urile de pe iMac. Numai cutia de scrisori iti ramane goala, in disperare. Nu mai primesti scrisori de dragoste. N-ai sa mai primesti niciodata foi de hartie acoperite cu o caligrafie timida si udate de lacrimi, parfumate cu dragoste si indoite cu emotie, cu adresa copiata grijuliu pe plic si purtand o atentionare pentru postas: “Nu-ti rataci drumul, o, postasule, du-i aceasta importanta epistola destinatarului atat de dorit…” Oamenii se omoara pentru ca posta nu le mai aduce decat pliante publicitare.>, Frederic Beigbeder, 199.000 lei} Si atunci sa ma mir cu cine seman? Sa ma mai mir de ce respect cuvantul scris, sa ma mai mir? Sa ma mai mir ca scriu? Si, tot aceasta misiva mi-a rechemat si amintiri mai putin « convenabile », mai putin agreabile. Prima felicitare de « La multi ani », de ziua mea, de la tata, a venit la 27 de ani. Locuiam in Franta… Am plans atunci, privind plicul, care ma facuse sa-mi dau seama ca e PRIMA. Prima, la 27 de ani. A fost destul de complicat, si inca mai este… Si are, fara indoiala, legatura, cu raspunsul la alte intrebari care mi se pun si care invariabil, imi provoaca emotii puternice… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It