Am stins lumina si brusc, desi incercam sa adorm, m-a podidit plansul. Ca si cum, cu lumina aprinsa, as fi incercat sa fiu retinuta, decenta, politicoasa, sa tin in mine (naiba stie ce!). Ca si cum intunericul imi permitea sa ma dezvalui. Am plans, pe infundate, ca si cand mi-ar fi fost teama sa fac zgomot, sa trezesc pe cineva…. Apoi, a trebuit sa caut o batista. Si sa beau apa… Si… am aprins lumina. Mi-am amintit imaginea cu ciocolata. Parabola cu ciocolata, creata de mine acum mai mult de zece ani. Spusesem atunci, fara drept de apel: daca intr-o zi as fi bolnava, si as afla ca nu mai pot manca ciocolata pentru ca mor, as prefera sa nu mai mananc deloc decat sa mananc cu ţârâita. Nu as putea manca « un patratel », si sa ma abtin. Mai bine o scot complet din viata mea. Nu e, si gata. Ciocolata, nu intamplator bagata in metafora asta, ca un lucru care imi place dincolo de orice. Spuneam asta in 1999, nu ca ar avea vreo importanta. Si eram convinsa. Si mai sunt. Numai ca acum… Ei… mi s-a luat candva ciocolata. Mi-a fost rau, am simtit ca ma duc,… am trait. Si apoi mi s-a dat un patratel. Si m-am bucurat, l-am savurat. Si apoi un patratel… si tot asa… Ma obisnuiesc patratel cu patratel… N-as fi crezut asta. Si nu, n-am puterea sa las ciocolata de tot. Si nici nu-mi doresc. Iubesc ciocolata asa cum e. Chiar o farama…. N-as fi banuit asta despre mine. Si nu vreau sa o las. Sunt legata trup si suflet de ciocolata asta, picul asta pic. Da’ asta nu a impiedicat ca am plans pe intuneric. Si ca am aprins sa caut batista, sa beau apa… sa…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am tacut. Am tacut si din prea multa munca, am tacut si din reflectie.  Am vazut toate resedintele de judet, si nu de azi-de ieri. Bat tara in lung si-n lat, din 2005. Recunosc ca in ciuda acestui lucru, am vazut unele orase pe repede-inainte. Venit, tinut conferinta, plecat… Fusesem la Baia Mare de multe ori, incepand din 2005. Si la Satu Mare. Insa, de neconceput, nu vazusem Sapanta, nu vazusem mai nimic in jur. De data asta am vrut sa fie diferit. Sa nu mai alerg, contra cronometru si doar cu sufletul si capul la munca. Ca o revolta fata de faptul ca am trecut pe langa toate locurile, dar ca n-am poposit acolo. Am facut lucrurile in asa fel incat am fost la Sapanta, am fost la Manastirea Barsana…. Prima mea mare mirare au fost oamenii acelor locuri. Incredibili pentru mine. Ca din alta natie. In sensul bun, evident. Oamenii aceia inca stiu ceva ce noi am uitat demult. Sau, poate, n-am stiut niciodata… Si, desi am vazut toate cele 41 de judete, ei bine… nu m-am intors de nicaieri spunand « aici m-as muta ». Bine, culmea, acolo m-as muta. De tot, definitiv. Sa ai casa cu asfalt, gaze, canalizare, tot confortul orasului, si cu parcul in fata si mai ales padurea in spate, mie mi se pare aproape paradisul. Mi-am facut rapid in cap, socoteala: mie de fapt ce-mi trebuie in viata? Ce mi-e cu adevarat util, necesar, de trebuinta? Putine lucruri. Omul iubit, cartile, internetul. Sa-mi fac meseria bine si sa am satisfactie profesionala. Atat. Nu sunt genul club. Am fost la 24 de ani prima oara in discoteca, desi locuiam in Franta de la 18, si vorba aia, cluburi erau…. Nu ma intereseaza. Ma intereseaza mai degraba sa stau la o cafea sau un pahar de vin cu un prieten si sa despicam firele in 4, 8, 16, 32… Nu ma intereseaza sclipiciuri, snobisme, cluburi, discoteci. Mi-e ok sa iubesc, sa scriu, sa citesc, sa muncesc. Sa ma plimb…. Sa respir. Nu-mi trebuie lucruri complicate. Concluzie… vreau sa ma mut acolo! Aici nu voi avea padure niciodata in spatele casei… Niciodata. Acum insa, vine dificultatea 🙂 Cand am inceput sa spun asta in jur, oamenii s-au socat. Cum sa plec? Pana si oameni de la care nu ma asteptam, care nu-mi sunt decat amici, imi spuneau: « Mai gandeste-te, Baia Mare e departe ». Un singur om a reactionat altfel, insa tot restul… s-au panicat. Ma gandeam ca in Romania, oamenii au prea putin obiceiul sa faca schimbari. Prea putin sunt obisnuiti sa-si doreasca lucruri si sa-si asculte instinctele. Asa ca libertatea altora ii socheaza, cei care isi acorda libertati trec drept excentrici… Desi real, gandul meu de mutare e totusi irealizabil. Am doua motive puternice care ma tin aici… Insa…. Gandul ramane foarte puternic. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Aseara te-ai pus pe scaunul de la cafenea, erai supersexy si pana a inceput conversatia am avut o erectie. Pe urma m-am « retras ». M-am gandit ce se intampla. Tu porti discutiile la un nivel de inteligenta (sau intr-un stil) masculin. Majoritatea femeilor se lasa « imblanzite » de argumente (nu e vorba numai de discutii in contradictoriu, ci de faptul ca le aduc pe o lungime de unda mai joasa decat a mea) si ele devin ceva complementar, ALTFEL. Tu ai un creier cam masculin si cred ca asta e drama vietii tale de femeie, ii tii pe barbati la distanta, pe diverse paliere. prin aceea ca esti ca ei. In creier. Nu mai proasta sau mai desteapta. Ci masculina. Nu te supara ca ti-am zis. Esti o femeie frumoasa, sensibila (daca vrei dezvolt si ideea asta), ti-am spus exact ce am gandit. Daca nu te-as fi considerat frumoasa nu as fi mers cu tine pe strada. bai, ai innebunit? cum sa ma supar… Normal ca vreau si eu sa inteleg ce mi se intampla, si cum se vede in partea cealalta a barierei…. Am simtit ades asta, barbatii se simt in rivalitate cu mine, desi eu nu-mi doresc asta 🙁 Si sunt chiar supusa, chiar gheisa, chiar iubesc ca la 16 ani, chiar docila si pe deplin… Si totusi… Am simtit des ca ii inhib, daca ajung sa vorbeasca cu mine mai mult, si de acolo…. Suntem prieteni, amici, tovarasi. Glumesc cu ei, ii inteleg, ii completez, zambesc la glumele « masculine », beau bere, vin, etc, cu ei… sunt cel mai bun tovaras. Iar ei, chiar daca ar simti si altceva….cum sa-i spui unui camarad « te vreau »? Atunci fii mai putin analitica si mai mult emotionala, mai lasa creierul sa se odihneasca, e singurul organ care ne incurca la femei :)) … daca as putea sa intru in amortire… un pic macar. Daca as putea adormi creierul asta care zvacneste… Dar stii, tot el, creierul, genereaza discutiile acelea interminabile de care barbatii nu se mai satura, si cu delectare imi cauta prezenta si declara « cu ea se poate vorbi orice ». De mine nu se ascund, nu ma evita ca pe restul femeilor in acele circumstante. Desi sunt constienta ca-s feminina, si ei sunt constienti la fel, ba chiar atrasi, ma recepteaza ca pe un tovaras… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu am mai scris demult. Nu neaparat o perioada ocupata (desi, da, a fost si asa), nu neaparat agitata, ci intr-un fel o perioada ce mi-o doream de regasire, de reasezare. Primavara, se ia de la capat. Nu stiu cate capete avem, viata pare a curge, insa in fiecare moment avem un capat de linie, unde ne putem gandi daca luam acelasi tramvai sau daca schimbam ruta. Am sortat lucruri, pe unele le-am pastrat, pe altele le-am inlaturat. Nu in dusmanie, nici in violenta. Uneori pe nesimtite, alteori cu eforturi, incet, firicel cu firicel. A trebuit sa ma obisnuiesc cu idea ca am facut entorsa, sa ma mai potolesc cu alergatul, cu drumurile, cu efortul. Am luat-o pozitiv, ca experienta. Era foarte frig afara, si zapezi mari, si fara indoiala, fara entorsa si ghipsul afferent, n-as fi stat linistita. Asa, am fost cat de cat constransa sa stau in pat, linistita, si am fost oarecum obligata sa ma odihnesc. Am trecut printr-o perioada in care am crezut ca pot sa explic unele lucruri unor oameni. A fost si experienta aceea cu folos, deoarece acum stiu ca e timp pierdut si efort risipit. Sunt mai inteleapta decat eram acum doua luni, si mai asezata. Sigur, pasionala si pasionata din fire, ma voi mai inflacara una doua la unele subiecte (je partirai au quart de tour), cum se spune, dar sunt si temperata, ponderata, privesc de departe tabloul framantarilor, stiind ca oricum nu urnesc singura unele lucruri, sica e inca mai rau sa pierd timp si energie, decat sa observ si atat. Am o oarecare liniste interioara. Ma echilibreaza mult partea sentimentala. Mi-e bine si  cald, iar asta conteaza mult. Este, de fapt, nepretuit si inimitabil. M-am impacat cu unele lucruri din trecut (desi, eu raman rar cu “datorii” sau lucruri neexplicate). Am luat taurul de coarne si am intalnit oamenii, am vorbit cu ei. Insa, in primul rand, i-am ascultat. Uneori, am aflat unele lucruri surprinzatoare. Apoi, peste asta, s-au cladit lucruri. Unele relatii au nevoie si de acea criza, pentru a reusi sa fie mai trainice. Am incercat sa ma culpabilizez mai putin. Sa nu mai consider ca sunt obligata la excelenta. Asta nu inseamna ca nu sunt constiincioasa in continuare si perfectionista. Inseamna doar ca am fost un pic mai ingaduitoare cu mine, mai indulgenta, mai putin aspra. M-am judecat mai putin sever. Uneori, mi-am fost cea mai neiertatoare instanta. Am incercat sa-mi fiu mai dulce. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It