Un prieten este cel care are incredere in tine mai mult decat ai tu in tine insuti. Un prieten este cel care vede in tine ceea ce n-ai curaj sa vezi. E acela care-ti spune: nu ai voie sa te uiti in oglinda si sa crezi ca cineva e mai bun decat tine, si daca ai indoieli, ia-ma la o cafea, in acel moment, si-ti voi explica. Este acela care te priveste plangand de neincredere si stie exact ce sa-ti spuna ca sa zambesti. Este acela care nu profita de lacrimile tale, nici de induiosarile tale, nici de momentele cand ai garda jos. In privirea prietenului esti puternic, in privirea prietenului esti bun, in privirea prietenului esti frumos. Sunt fericita si bogata ca am asemenea oameni in jur.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Fericirea e facuta din momente mici. Cine alearga dupa fericirea aia « mare », desconsiderand micile momente de bucurie intensa, asteptand « potul cel mare al vietii », nu stie sa se bucure de viata. Am stiut asta cumva instinctiv, din nastere, din constructie, asa am fost programata, sau poate educata…. si fiecare zi ce trece mi-o confirma. Fericirea este sa te plimbi in parc si sa vezi pasarile, sa simti aerul tare, sa-ti inghete mainile in zapada, pentru ca o modelezi…. sa razi cu un prieten bun, sa mananci o ciocolata, sa bei o cafea. Fericirea este sa-ti infloreasca o floare…. Fericirea este sa il privesti pe omul iubit in ochi, si sa-i respiri aerul expirat…. oh, si cate inca mai sunt fericirea… Fericirea e sa te intinzi pe nisipul cald, sa-ti lipesti pielea de el si sa asculti zbuciumul marii. Fericirea este sa mananci un mar, o banana, struguri, prune, caise, piersici, fragi, mure, o capsuna scufundata in frisca, cirese…. Fericirea este sa privesti rasaritul, sa mirosi iarba, sa asculti greierii. Fericirea este sa mergi, sa pipai, sa atingi, sa iubesti, sa doresti, sa visezi. Fericirea este sa spui ce simti, cand simti. Sa pasesti mai departe, sa vezi un apus sangeriu, sa mai astepti o primavara, sa te impaci cu zapada. Fericirea este sa pasesti pe urmele pasilor sai, cu religiozitate, sa-i asculti vocea. Am zis ca, intr-o zi, intr-un ragaz, am sa scriu un « breviar de momente de fericire », un indreptar (personal) de fericire. Mi-a spus un om destept: pune-l pe lista de prioritati zero. Ragaz e cand uiti de alergatura… Pai da, ragaz n-am niciodata, si apoi, mi-am dat seama ca acest breviar, il scriu zilnic, de fapt… 🙂 aici am insirat doar cateva momente din sutele de momente de fericire pe care le traversez, cu ochii deschisi sau cu ochii mintii. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Unul din primele mele « socuri » de adult a fost ca am constatat ca ieseam amandoi din aceeasi relatie, avand cu totul altfel de amintiri. Desi ieseam senini si ne-am iubit si dupa, fiecare retinuse altceva. Pentru fiecare din noi, accentele importante ale relatiei erau in locuri diferite, in momente diferite. Asa am simtit atunci, la 26 de ani, iesind dintr-o relatie lunga, de 7 ani jumate…  El retinuse mult amintiri fizice, eu, aproape deloc… Poate asa sunt barbatii, Dumnezeu stie, de fapt. Ma gandesc ca lucrurile se vad foarte diferit din unghiuri diferite. Fiecare retinem cu totul altceva dintr-o situatie. Ne emotioneaza, ne marcheaza altceva pe fiecare din noi. Traversam aceleasi intamplari si intelegem lucruri diferite. Si nu doar intr-o relatie, in viata, in general. Si, mai mult, ma gandesc ca ne amintim lucruri diferite… Ramanem cu impresii diferite, ca si cand am fi trait o alta relatie, o alta intamplare, o alta viata. Acum, am raspuns cuiva cu ceva ce, pentru mine, face parte din « amintirile noastre comune ». Dar in acelasi timp in care faceam gestul, m-am gandit ca nu e obligatoriu ca si el sa-si aminteasca acelasi lucru. Poate-si aminteste lucruri complet diferite, pe care eu nici nu le mai stiu. Pentru ca, de la 26 de ani, de cand am inteles ca ramanem cu lucruri diferite dintr-o relatie cat se poate de armonioasa (mai mult, din aceea, fuzionala), evit sa gandesc ca amintirile mele sunt si amintirile altcuiva, chiar daca le-am trait impreuna. E foarte posibil ca acel cineva sa aiba cu totul alte amintiri, intretaindu-le pe ale mele, si pe care eu sa nu le am. Si tot de atunci, de cand am inteles asta, incerc intotdeauna sa ma plasez si in locul celuilalt, sa incerc sa privesc situatia si cu ochii lui. Nu garantez ca pot, ca ghicesc, ca ma transpun. Dar incerc. Si, oricum, orice ar fi, iau in calcul ca viziunea mea si amintirile mele s-ar putea sa nu fie decat ale mele…. Si da, in sens filosofic, probabil e una din traducerile frazei: « orice am face, suntem mereu singuri. » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am apreciat intotdeauna oamenii care isi pun intrebari, despre ce e in jur, despre ce se intampla, despre ei insisi, despre lucruri, despre viata. Intrebarea e mecanismul simplu, dar perfect, care demonstreaza ca esti cu adevarat viu. Nedumerirea este unul din motoarele vietii. Am apreciat intotdeauna oamenii care pun intrebari, atunci cand nu inteleg ceva, sau cand nu stiu ceva. Decat sa faca aproximari, deductii (poate false), decat sa traga concluzii pripite si fara fundament, mai bine intreaba. Ca jurnalist, cand interlocutorul spunea ceva ce nu intelegeam (fie ca nu stiam termenii- uneori de specialitate, fie ca nu era clar enuntul), nu mi-a fost niciodata teama sa pun o intrebare suplimentara ca sa ma lamuresc. Si inca una, si inca una, daca tot nu era clar. Si inca una. Pentru ca daca eu, ca jurnalist, nu intelegeam, ce-ar putea intelege cititorul din ceea ce scriu fara sa fi inteles? Apreciez oamenii care fac asta, care pun intrebari, cand nu inteleg. Prefer sa fiu intrerupta si intrebata, decat sa ma trezesc, mult mai tarziu, cu ditamai deductia transformata in cine stie ce situatie, plecata de la niste neadevaruri…. Deci chiar admir oamenii care intrerup ca sa intrebe cand nu e clar ce aud. In plus, admir oamenii care isi pun intrebari in permanenta, despre ceea ce aud/vad/traiesc, despre ceea ce ii inconjoara. Cred ca ar trebui sa ne pastram intotdeauna inocenta acelui « de ce » copilaresc, cu care micutii isi innebunesc parintii, si el sa nu fie estompat de blazare, de teama, de rusine, de frica de a fi judecati, de a parea ridicoli… Cred ca viata ar fi mai frumoasa si mai simpla, daca am avea aceeasi puritate si am indrazni sa rostim « de ce »-urile care se impun, sau intrebarile care ne trec prin cap. Si sa nu ne retinem, sa nu le reprimam, sa ne dam voie sa se nasca intrebarile…. Sa acceptam ca nu le putem stii pe toate si ca e firesc sa invatam la orice varsta. Insa, ca si complement, mai spun si ca intrebarile te definesc poate mai mult decat alte lucruri pe care le rostesti. Oamenii te pot « ghici » mai usor dupa intrebarile pe care le pui si pe care ti le pui. Ele te deseneaza si te definesc mai precis decat un enunt. Cand iti pui unele intrebari, lasa-ma sa te privesc, sa-ti raspund, dar sa ma gandesc ca la momentul acela, acea intrebare nu trebuia sa existe…  Mai direct, daca-ti pui intrebari de gâgă, asteapta-te sa fii privit ca atare.     share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It