De multi ani am constientizat ca nu am amintiri din copilarie. Amintirile mele incep tarziu, si sunt confuze. Amintirile mele incep cred ca pe la varsta de 11-12 ani, si nu regasesc printre amintiri chiar si lucruri importante intamplate in acea perioada. Sau sunt ceea ce eu numesc « amintiri inventate« . Adica amintiri pe care incerc sa mi le imaginez, sa mi le construiesc, plecand de la povestirile celor din familie, sau ale apropiatilor mei. Nu-mi amintesc nici cutremurul din 1977, nici cand casa noastra era sa arda si au venit pompierii. Desi presupun ca erau imprejurari dramatice, agitatie, zgomot… Stiu, de pilda, ca bunicul meu a murit pe 1 mai 1981. Ar fi trebuit sa am amintiri cu acea zi. Traiam in aceeasi casa, cea mare si frumoasa, cu trandafir si dud in curte, demolata ulterior de dementul acela care ne conducea. Ar fi trebuit sa-mi amintesc socul disparitiei bunicului, salvarea care nu venea, plansetele, forfota, pregatirile de inmormantare. Nu mi le amintesc, doar mi le inchipui. Si-mi inchipui si durerea si socul meu, pentru ca pe bunicul meu, Moşu, cum ii spuneam eu, l-am iubit enorm. Inteleg ca ma lasa sa scriu pe peretele din camera bunicilor cu creioanele, sa desenez, ca ma rasfata… E trist ca nu-mi amintesc, dar mi s-au povestit toate astea, si acum, le stiu. Nu-mi amintesc nici macar cand au ras de pe fata pamantului casa parinteasca si scoala, in vara dintre clasa a saptea si clasa a opta. Desi atunci aveam deja 12-13 ani. Mi-au detonat si geografia copilariei… Dar hai sa vorbesc de momente fericite… Prima zi de scoala. Nu mi-o amintesc. Nici pe cea din clasa 1, nici pe urmatoarele. Sfarsiturile de an. Nu mi le amintesc. Desi luam premiul 1 intotdeauna, pana in clasa a 12a. Olimpiadele, diplomele. Nu mi le amintesc. Calatoriile la mare cu mama, in fiecare vara. Nu… Taberele. Nu mi le amintesc. Amintirile mele sunt rare, putine, tarzii. Mult timp am crezut ca nimeni nu are amintiri din copilaria frageda, dar am intrebat in jur, si exista multi oameni care au amintiri de la 2-3 ani. Ciudat. Eu traiesc cu povara unor non-amintiri. Desi am o memorie de elefant, si retin cateodata detalii nesemnificative. Pot sa-mi amintesc, de pilda, cu precizie, in ce rochie eram imbracata acum 15 ani la o anumita intalnire cu un anumit om, important in viata mea…. Imi amintesc inflexiuni de voci, imi amintesc turnuri de fraze de acum 20 de ani. Si totusi, in ciuda acestei memorii, amintirile din copilarie au disparut. Am rare flash-uri: cainele pe care l-am iubit atat, si el pe mine, intr-atat incat a fugit pe sub gard ca sa se tina dupa mine care plecam la scoala, si s-a suit si-n tramvai cu mine, vecina mea, foarte batrana, cultivata si aproape oarba, care-mi povestea cum rechizitionasera nemtii fabrica tatalui ei si toate clopotele de la biserici, vecina care continua sa citeasca multe carti in germana si franceza, desi era nevoita sa foloseasca lupa, imi amintesc momentele cand faceam plaja pe…

Postarea asta, (din link) scrisa acum cateva zile, era in primul rand despre mine. Nu despre altcineva, nu despre altceva… Cert, reflectia era pornita din constatari  exterioare; dar argumentarea, proprie, avea ca subiect fericirea, perceptia celor din jur asupra fericirii celorlalti, asupra vietii lor. Era despre mine, in fond. Despre mine, si imaginea pe care o percep ceilalti. Despre cat de conforma este aceasta imagine cu ceea ce stiu eu despre mine, cu ceea ce sunt. Si de fapt, oare eu sunt cum ma stiu, sau sunt asa cum imi e imaginea? (ha, asta e o intrebare noua, trebuie sa o dezvolt) Despre libertati, despre curajul de a trai, vecin cu inconstienta, despre limitele de libertate pe care ni le acordam noi insine noua, pentru a avea o viata deplina. Despre cat de mult ne permitem sa traim. Si despre cat stim sa ne bucuram pentru prietenii nostri, de fericirea lor, sau sa le permitem libertatea de a fi altfel decat dorim noi sa ni-i imaginam.  Si despre puterea pe care o avem de a-i iubi, desi sunt diferiti de ceea ce credem ca stim despre ei. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Unii oameni (foarte multi, din pacate), nu stiu sa accepte fericirea altora. Nu stiu nici sa se bucure de fericirea altora, dar nici macar nu stiu sa o accepte, sa o priveasca neutru. N-am inteles asta niciodata. De unde atata micime sufleteasca? E ca si cum li se pare ca daca cineva e fericit, implicit el va fi mai putin fericit, ca si cand acel care e fericit ii ia din fericirea sa proprie. Eu nu am privit niciodata fericirea ca pe ceva finit. Nu e ca si cum ar exista un singur sac cu fericire, si faptul ca X e fericit face ca se consuma fericirea din sac si mie imi ramane mai putina. Pe mine ma bucura si ma implineste sa vad oameni fericiti. Chiar si necunoscuti. E frumos sa vezi fericirea in ochii lor, emanand prin toti porii. Fericirea nu e ceva care e dramuit, si din care consumam toti, si daca unii au mai mult, ceilalti raman fara. Atunci de unde aceasta chirceala sufleteasca? De ce sa nu poti sa accepti fericirea cuiva, de ce nu poti sa privesti cu simpatie, cu bucurie, un om fericit? De ce sa te crispezi? De ce sa nu te bucuri de fericirea cuiva apropiat? Ei bine, am constatat ca foarte putini oameni stiu sa faca asta. Din fericire, mie viata mi-a acordat onoarea de a avea cativa prieteni (nu multi, stiu), care stiu sa se bucure de fericirile mele. Si, evident, si eu ma bucur de fericirile lor. Restul, care nu stiu sa fie asa… nu-s langa mine. Cine nu e cu noi, e impotriva noastra:) Glumesc. Lumea e cum e, si lumea e departe de a fi perfecta. Am constientizat din nou aceasta problema a greutatii sau chiar imposibilitatii unora de a se bucura de fericirea altora, atunci cand am citit povestea nuntii Ionoukai, (despre care vorbeam si acum cateva zile), de fapt povestea invitatiilor la nunta, si comentariile la postarea ei pe blog. Am vazut ca sunt oameni care o cunosteau, dar au urât-o, descoperind-o pe blog altfel decat o credeau ei. Si asta e ciudat. Nu acordam libertati celui de langa noi, il urâm daca ne facem o imagine despre el si daca el nu e conform cu aceasta imagine. Ca si cum nu ar fi vina noastra de a ne fi facut o imagine neconforma cu realitatea. Nu, noi punem in carca celuilalt faptul ca nu stie sa fie cum am vrea noi sa fie. Este cineva acolo, la comentarii, care ii explica motivele pentru care nu vrea sa participe la nunta ei, printre care: « […]8. toate mirosurile si totzi aburii aia din copilarie care te fac sa te simti extrem de speciala; 9. cele 56 de rochii; 10. cele cateva sute de perechi de cercei […] » Pe scurt, nu stim sa ne bucuram de fericirea celuilalt. Ionouka isi etala fericirea pe blog… si mie asta mi se parea frumos, desi nu o cunosc. Era ceva extrem de pozitiv. Tonic. Dar nu, nu sunt atat de naiva incat sa cred ca viata e…

Am scris putin saptamana aceasta. Stiu ca sunt unii dintre voi care deschideati acest loc asteptand sa cititi lucruri… Stiu ca sunteti cativa fideli cititori, si sper ca de obicei nu va dezamagesc, si as vrea sa cred ca intelegeti saptamana care a trecut. Sigur, in primele zile ale saptamanii a fost de inteles, am avut acel eveniment de organizat, si a fost foarte stresant. Apoi… pai apoi am recuperat. Fusesem obosita si stresata. Urmatoarele zile au fost  pline si ele, dar am incercat totusi si sa ma odihnesc. (desi nu, n-am adormit niciodata inainte de 2, ba dimpotriva). Aveam mare nevoie de odihna. Si cred de fapt ca doar noaptea trecuta (vineri spre sambata), m-am odihnit dupa toata saptamana… Si nu, recunosc ca motivul tacerii mele nu e numai asta. Pur si simplu, am incercat sa asimilez si ultimele incercari ale vietii. Si da, recunosc,  mi-a trebuit putina tacere, acea tacere de care vorbeam aici… Adica asta: « Exista perioadele mele de tacere. O tacere profunda, nestirbita, ca o abstinenta, ca un post, ca o sihastrie, ca o înstrainare de mine însami. Pentru ca nu stiu sa scriu de circumstanta, pentru ca nu stiu sa scriu de politete, pentru ca scrisul ma costa prea mult suflet. Sunt perioade în care sunt prea secatuita ca sa mai dau ceva. Scrisul e o daruire, o înflorire, o deschidere spre exterior, nu un exterior anume, ci un exterior general, oricare, un dar altruist fara a astepta vreo compensatie. Exista momentele acelea de tacere pentru ca atunci nu stiu si nu pot sa fac „ca si cum”. Nu ma pot preface în fata cuvintelor mele, nu le pot porunci sa fie ipocrite, sa-mi disimuleze trairile negative, atunci când ele exista. Si tac, pentru ca mi se pare extrem de indecent sa faci publica suferinta, sa o exteriorizezi. Nu-mi plac tânguielile, iar orice cuvânt scris in perioade de restriste mi se pare ca ar suna a jale, nedemn. » Da, a fost unul din acele momente. Si nu, nu sunt sigura ca a trecut. O sa simt. Stiu ca acum scriu asa, ca o dorinta de a va spune ca sunt bine, ca sunt aici. Scriu aici ca si cum v-as scrie o telegrama, linistitoare: « Buna ziua, dragii mei. Stop. Sunt bine. Stop. O sa revin la mine insami, si la voi, cat de curand. Stop. Va iubesc. Stop » Stiu ca o sa am nevoie de multe resurse. Incerc deja sa le adun. Poate ca plecarea imi va face bine. Desi nu cred. Cred, de fapt stiu ca resursele trebuie sa vina din interior. Exteriorul e important, dar el nu poate echilibra nimic. Plecarea va fi o energie, un combustibil, dar nu, plecarea nu poate aranja nimic, in ea insasi. Sa cred ca plecarea ar putea araja lucrurile, ar fi ca o fuga, si o fuga nu foloseste niciodata. O stiu prea bine. Am experimentat de atatea ori revenirea la mine insami dupa anumite incercari ale sortii… Si da, stiu ca puterea si echilibrul trebuie sa se nasca in mine, in suflet, in interiorul…