L’amour élabore une géographie sacrée du monde. [..] un temps sacré et un espace sacré, comme dans les religions (Francesco Alberoni, « Le choc amoureux ») « Conform legilor atractiei universale, inseamna ca si acelor locuri le e dor de tine… », spunea cineva a propos de geografia sentimentelor mele. Mie nu mi-e dor de acele locuri, oh, nu! Remarcam doar cat de schimbate sunt, influentate de emotii si trairi. Nu numai ca nu mi-e dor, ba chiar as putea spune ca unele ma dor. Ma dor si ma zgarie. Sau, ca sa evit zgarieturile pe suflet, atunci cand ele sunt prea proaspete, le ocolesc. Si uite cum orasul capata o alta dimensiune. Evit, ocolesc locuri prin care inainte treceam nepasatoare. Da, dar era INAINTE. Intotdeauna exista un inainte si un dupa. Mai rau e ca patesc asa si cu propriile mele haine. Fiecare rochie are impregnata in ea privirile barbatului iubit, mangaierile sale vizuale. Fiecare rochie, bluza, fusta, pereche de pantofi, poarta in ele istoria momentelor in care le-am purtat… Degeaba le spal la masina. Le-as putea spala pana s-ar desira, si tot degeaba. Ele raman mitice, prin ceea ce au trait. Cateodata, deschid dulapul, si ma napadesc toate senzatiile, toate trairile. Cateodata, nu pot alege rochia verde, sau cea rosie, sau cea galbena, pentru ca… E ca si cand as duce pe cineva cu mine, ascuns in cusaturi, in captuseala, microscopica prezenta, dar infinit de pregnanta. Intotdeauna exista un inainte, exista un dupa. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Locurile se impregneaza de sentimentele pe care le traim, atat de puternic incat nici un loc nu mai seamna cu celalalt, si nici cu cel care era inainte de a trai lucrurile respective. In componenta perceptiei personale asupra locului prin care trecem intra o doza mare de subiectivism. Iata de ce fiecare dintre noi are geografia proprie a orasului in care traieste, sau a oraselor prin care a trecut. Geografie care include bataile de inima, silabele, strangerile de stomac, izvorarile de bucurie, lacrimile, tradarile, geloziile, deceptiile, imbratisarile, saruturile, mangaierile pe care le schimbam cu cei importanti din viata noastra. Cuvintele si simtirile se impregneaza in pietre si cladiri, marca indelebila si personala asupra lucrurilor. Nu mai pot vedea niciodata cu aceiasi ochi parcarea aceea mica din oraselul francez in care ne-am intalnit luni intregi, aproape ani, pentru a lasa una din masini si a pleca cu una singura, fie a lui fie a mea, cel mai adesea a lui… Doua Xantii cuminti, asemanatoare. Doar ca a mea culoarea « sable d’ete », a lui verde englezesc. Nu mai pot privi niciodata cu aceiasi ochi ca inainte portiunea de autostrada pe care zilnic conduceam nebuneste (190 km la ora…) ca sa ajung sa ii pun trandafiri pe parbriz. Cazinoul din Bandol nu mai e, astfel, nici el, un simplu cazino. E locul in care ma aflam in 1997, atunci cand am avut declicul… Acel declic. Restaurantul grecesc, cu proprietareasa care ma iubea ca o mama. Clubul de dupa, tot in Bandol. Si plajele, golfurile goale de sambata dimineata, cand ieseam impreuna sa facem cativa pasi pe nisip, ascultand valurile. Nu cred ca as putea revedea ca inainte strazile din Manhattan si metroul pe care il luam in fiecare dimineata, alaturi de el… Holul si biroul in care privirile ni s-au ciocnit prima data au fost impregnate pe vecie de mirajul din privirea schimbata si de uluiala din ochii lui. Strazile pe care treceam tinandu-ne de mana, atunci cand m-a tras violent inspre el, caci din neatentie, era sa dea o masina peste mine. Si nici macar nu mi-ar fi parut rau sa mor atunci. Eram fericita. Nici padurile din jurul New York-ului, si nici plajele, pe care mergeam in week-end. Si nici aeroportul, pe care il urasc, egal cu lacrimile acelea neostoite, din cei patru ochi. Nu cred ca pot disocia cladirile de lucrurile pe care le simteam in perioada aceea. Nu mai pot vedea niciodata ca inainte o anumita intersectie, atat de cunoscuta, in Bucuresti de aceasta data, niste ani mai tarziu, in care in diminetile infrigurate, ne dadeam intalnire pentru a pleca mai departe, inspre inceputul zilei, impreuna. Nici stradutele pe care oprea masina ca sa ma sarute, sa ma ia in brate, intr-o ultima imbratisare, febrila, ca de sfarsit de lume, ca de « dupa noi, potopul« , in gand cu numaratoarea inversa spre condamnare, spre iremediabila despartire, despre care nu indrazneam sa vorbim, dar pe care o simteam, amenintatoare, ca pe o moarte. Nu voi mai putea privi niciodata la fel o anumita cladire dintr-o intersectie mare, a unui cartier bucurestean, (in care nu prea aveam ce sa caut in acel…

Postarea mea despre aberatia de a « rechizitiona » spatii publicitare a trezit reactii extremiste, iar asta m-a determinat sa ma gandesc adanc la ce inseamna a fi roman, sau a fi mandru ca esti roman. La ce e patriotismul si cum credem ca se poate manifesta el. Acum cativa ani, un prieten bun, pe care il admir pentru inteligenta si pentru traseul sau in viata, a scris ceva cu un subiect asemanator pe un forum, unde intrase in contradictie cu alti romani. Mi se pare foarte greu sa depasesc calitatea rationamentului sau si a exprimarii sale (cu atat mai mult cu cat intotdeauna l-am admirat pentru ce scrie). Dar, confruntata cu aceeasi situatie, simt nevoia sa imi lamuresc si eu pozitia. Eu cred ca a-ti iubi tara nu inseamna sa o vezi perfecta. Asa cum adevarata iubire fata de un om este sa-l iubesti cunoscandu-l, cu ale sale, si bune si rele, si nu a iubi o imagine faurita, care ar avea doar calitati, in acelasi fel, a-ti iubi tara inseamna sa ii constientizezi si partile slabe, lucrurile care pot fi schimbate si care trebuie schimbate. Eu cred ca asta e cheia progresului: a recunoaste minusurile, pentru a incepe sa cladesti ceva mai bun, in schimbare. Cred ca atunci cand, din patriotism prost inteles, aperi si lucrurile proaste, doar pentru ca acestea sunt romanesti, atributul de romanesc echivaland cu perfect, sau chiar si cu suficient, lucrurile incremenesc si partile rele se perpetueaza. La izvorul acestui comportament sta acel atat de romanesc: « Lasa ca merge si asa », cu derivatele sale. Pana la culmea: « Totul e perfect, daca tu contesti ceva, nu esti patriot! » Sunt oameni care se simt datori sa apere cu ghearele si dintii orice porcarie, numai pentru ca aceasta e romaneasca, ca si cand s-ar simti mostenitorii directi ai lui Burebista. Oameni de acest gen, cu purtari de felul acesta, intepenesc societatea, perpetuand mecanisme gresite. In incrancenarea lor de a apara orice chestie romaneasca, ei impiedica ameliorarea societatii, impiedica drumul spre mai bine. Si mai trist e cand acesti oameni fac parte din acel procent de 10% de elite ale unui popor. « Prostimea » ce sa faca, daca liderii se declara satisfacuti de lume, asa cum e ea? Prostimea imita, si aproba, ba chiar mai vehement si agresiv. Si uite asa vom muri cu Miorita de gat, si peste 2000 de ani, perpetuand comportamente gresite si lucruri pe care le-am putea indrepta, daca am avea, fata de noi insine, onestitatea unei gandiri corecte. Spre binele nostru. Eu imi iubesc tara, dar daca mai vad un procent destul de mare din cei 10% ai celor care conteaza urland ca totul e perfect, repet, desi imi iubesc tara, nu mai am mari sperante pentru ea. Mandria de a fi roman nu inseamna a proslavi orice aberatie, doar pentru ca ea a fost nascocita in Romania. Romanii au vocatia de a fi nombrilisti, cum remarca deja de cativa ani acel prieten. « Fii atenta, imi spunea el, de cate ori se asteapta sa se intample vreo minune, in Romania va fi. Romania e buricul pamantului. » Si asa e. Nu avem…

Am vazut alaltaieri o scena, in aparenta banala, dar care mi-a declansat un proces de reflectie profunda. La Ikea, la restaurant, la locul de joaca, un copil, de un an si ceva, maxim 2, care urla din toti rarunchii pentru ca trebuia sa plece de acolo, si trebuia sa abandoneze acolo jucariile locului. Mama sa incerca sa-l consoleze. Desi copilul era vadit prea mic pentru a intelege aceste argumente, ea ii explica: « Trebuie sa lasam jucariile aici. Nu sunt ale noastre. O sa-ti cumpere mama o jucarie la fel, sa fie a ta. » De obicei, copiii urlatori in spatii publice ma enerveaza, sau in cel mai bun caz, ma fac sa ma uit sever la parintii care ni-i impun. Insa acum, situatia, in aparenta banala, cum spuneam si la inceput, mi-a trezit urmatorul gand: « De fapt, renuntarea la ceva ce ne place este un proces care trebuie invatat cat de devreme. » Prietena mea, care era langa mine, a adaugat: « Unii nu invata niciodata asta. » E de fapt una din cele mai importante lectii de viata: a sti sa renunti. A sti sa imparti, in varianta de altruism a intamplarii. A sti sa lasi si altuia. Sau, (in varianta de pura renuntare), e important de fapt sa intelegi cat se poate de devreme ca nu poti avea tot ce-ti doresti in viata. Ca vor fi mii de jucarii in jurul tau, in anii pe care-i vei traversa, mii de jucarii de care nu vei putea sa te atingi, sau cu care iti va fi permis sa te joci, insa un timp limitat, dupa care va trebui sa stii, elegant si demn, sa le lasi acolo de unde le-ai luat. Pentru altii, sau pentru nimeni. Sa le lasi, la voia intamplarii, incercand sa nu privesti in spate. Sau sa privesti, dar asta sa nu-ti provoace drame. Sa privesti doar cand stii ca ai taria sa o faci. Desigur, e dureros. E dureros sa te desparti de ceva ce-ti place. E dureros sa renunti la gandul ca poti avea, mai ales atunci cand ai atins, ai tinut in mana acel ceva, si cand ai avut senzatia clara de bine, de implinire. Ba chiar ai avut dovada ca acel ceva in mana ta, se potrivea acolo. Dar din diverse motive, viata face ca acel ceva (general vorbind, acel ceva putand fi foarte divers), sa nu poata ramane la tine, cu tine. Si sa trebuiasca sa renunti. E greu. E dureros. Cine spune ca nu e dureros, minte. E important insa sa invatam devreme in viata, (aproape inainte de a invata sa vorbim articulat) acceptarea durerii. Impacarea cu ea. Acceptarea renuntarii. In mod elegant, cu capul sus si privirea limpede. Limitand, pe cat posibil, durerea, macar in timp, daca nu in intensitate. Chiar daca alaturi nu o vom mai avea pe mama care ne sopteste duios: « O sa-ti cumpere mama una la fel, sa fie a ta. » Mama nu va mai fi acolo, sau chiar daca va fi, mama nu va putea mereu cumpara ceva la fel. Cateodata…