diplome

Este 12 noaptea. Inteleg (cumva) ca e ziua noastra/a voastra/a lor. Român esti până mori, daca asa te-ai nascut. In rest, declar sincer, direct, cu mana pe inima, ca n-am vreo solidaritate anume cu poporul asta. Imi gasesc oricand rezonante mentale si cu {anumiti} francezi, guatemalezi, irlandezi, spanioli, etc. Nemaipunand la socoteala ca acele calitati pe care eu le caut la un om, te fac, cert, bun roman, dar si bun belgian, bun nepalez, bun nigerian, bun suedez, bun congolez. Pentru ca te fac si te definesc ca fiind OM. Valorile pe care le cultiv si le astept de la altii, sunt valori UNIVERSALE. De cateva ore, vad cum se arunca in stanga si-n dreapta cu « La multi ani »-uri, care mai convinse, care mai ipocrite, care mai din simtul datoriei, care mai din alean si dor, care mai din « trebuie sa fiu si eu de undeva, in randul lumii. » Intamplator sau nu, am trait intr-o tara in care patriotismul nu e o vorba goala, ci are acoperire in comportamente, uneori cu tente sovine. Dar cert, este patriotism. Se sarbatorea ziua nationala. Dar oamenii nu-si spuneau la multi ani intre ei. La multi ani spui de ziua ta…. Festivismul asta desart, fonfaitul cand declamam ce mult ne iubim noi tarisoara, ma ingretoseaza un pic. E teatral si fals. Patriotismul se dovedeste, nu se declama. Declaratiile astea si pumnii batuti in piept, vin tot de la noi, aceeasi care n-avem cel mai mic respect pentru vecinul nostru, pentru legi, pentru reguli, pentru competente, noi, aceeasi care dam spaga, nu stam la coada si ne bagam in fata, ne cumparam diplome, ravnim sa ajungem in posturi nemeritate pe criterii absolut fara legatura cu vreun merit, noi, aceeasi care aruncam hartii pe jos, care nu avem simt civic, care fraudam, care mintim, care nu avem onoare. Cat de bun roman esti cand faci toate astea? Daca acoperi niste mizerii cu un drapel tricolor ele devin petale de trandafir? ei bine, NU. Ma uit la pieptul meu la cocarda tricolora agatata acolo…. e de acum cateva ore.  « Mi-au pus-o colegii, vreau-nu vreau », cum plastic m-am exprimat acum ceva timp. Nu era sa fiu singura indaratnica, singura care se impotriveste. Am zis sa fiu de gașcă, sa nu par aia uracioasa din toata incaperea care fuge de cocarda ca dracu’ de tamaie 😀 La multi ani, cui simte vibratia. Eu n-o simt, dar doresc sa fiu darnica. Si daca tot va urez acest la multi ani, va urez si sa fiti intelepti pe masura lui si sa reflectati la ce inseamna CU ADEVARAT sa fii bun român. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Pentru ca au fost mai multe discutii, in mai multe imprejurari, cu mai multe persoane, zilele acestea, si pentru ca este un subiect care merita, m-am hotarat sa-l dezvolt aici.  Am o vechime mare de activitate pe internet. Si nu numai pentru ca sunt 11 ani de cand am inceput, dar daca numaram in ore petrecute online, sunt veteran de-a binelea. Din acela cu decoratii. Cu rare exceptii, (putine zile in care nu sunt deloc online), in general sunt aproape intotdeauna online, de la 4 ore minim pe zi (ca sa nu zic de la 8 ore in sus). Ca sa-l parafrazez pe un prieten, la intrebarea « unde locuiti? » as putea raspunde « Locuiesc pe internet. » 🙂 Pentru ca da, in mod real e mai relevant decat o adresa postala, unde pot fi sau nu pot fi gasita. Dar cine ma cauta pe internet, da de mine 🙂 Eh, nu vreau sa par nu stiu cum, dar poate va amintiti, internetul arata cu totul altfel acum 11 ani, pe vremea cand am inceput eu sa interactionez online. Era rudimentar si saracacios, daca-l privesc cu ochii de acum, obisnuiti cu toate resursele de azi. Dar bine ca era. Fantastica inventie, internetul acesta! Atat de minunata incat nu m-as mai vedea traind fara el. Atunci totul era foarte simplu, in general mult text, putine imagini, iar video aproape deloc. In diversele locuri unde interactionam cu oamenii, se practicau pseudonimele, si chiar era de preferat sa dai cat mai putine detalii despre tine. Eu, naiva, la inceput, spuneam multe despre mine, insa oamenii mi-au explicat rapid… Am mai spus-o, dar o mai povestesc inca o data: am fost si barbat pe internet, timp de 2 ani, aproape. Jack ma chema. Asta ca sa ma protejez. Pentru ca ma saturasem sa stau sa dau explicatii unor tot felul de oameni care aveau alte intentii pe internet, si pierdeam un timp pretios explicand ca nu am nevoie de relatii si nu sunt deschisa pentru vrajeli. Oricum, activitatea mea era pe un chat public, fara posibilitati de privat (si era minunat ca era asa), iar la mine in discutii private se ajungea (si atunci ca si azi) foarte greu. Iar ca sa curm aceste discutii inutile in care pierdeam timp explicand ca nu sunt dispusa la nimic, m-am hotarat sa fiu barbat. Si am fost Jack. Un Jack foarte credibil, chiar. Revenind in zilele noastre. Multe s-au schimbat in mod rapid. Internetul a evoluat extrem de mult, ca si complexitate. Noul trend, lansat in primul rand de retelele de socializare, este profilul personal. Pe LinkedIn, in registru profesional, pe Facebook, ceva mai personal. Dar nu numai, as spune… Si Facebook-ul poate fi o minunata platforma de marketing personal in domeniul profesional. Depinde cum vrei sa o folosesti. Dar despre asta, cu alta ocazie. Sa revenim la subiectul principal: identitati si personalitati. Internetul in general, si Facebook-ul, in particular, este o lume libera, si e minunat ca este asa. Nu este nimeni obligat sa…NIMIC. Nici sa citeasca, nici sa…

De multi ani am constientizat ca nu am amintiri din copilarie. Amintirile mele incep tarziu, si sunt confuze. Amintirile mele incep cred ca pe la varsta de 11-12 ani, si nu regasesc printre amintiri chiar si lucruri importante intamplate in acea perioada. Sau sunt ceea ce eu numesc « amintiri inventate« . Adica amintiri pe care incerc sa mi le imaginez, sa mi le construiesc, plecand de la povestirile celor din familie, sau ale apropiatilor mei. Nu-mi amintesc nici cutremurul din 1977, nici cand casa noastra era sa arda si au venit pompierii. Desi presupun ca erau imprejurari dramatice, agitatie, zgomot… Stiu, de pilda, ca bunicul meu a murit pe 1 mai 1981. Ar fi trebuit sa am amintiri cu acea zi. Traiam in aceeasi casa, cea mare si frumoasa, cu trandafir si dud in curte, demolata ulterior de dementul acela care ne conducea. Ar fi trebuit sa-mi amintesc socul disparitiei bunicului, salvarea care nu venea, plansetele, forfota, pregatirile de inmormantare. Nu mi le amintesc, doar mi le inchipui. Si-mi inchipui si durerea si socul meu, pentru ca pe bunicul meu, Moşu, cum ii spuneam eu, l-am iubit enorm. Inteleg ca ma lasa sa scriu pe peretele din camera bunicilor cu creioanele, sa desenez, ca ma rasfata… E trist ca nu-mi amintesc, dar mi s-au povestit toate astea, si acum, le stiu. Nu-mi amintesc nici macar cand au ras de pe fata pamantului casa parinteasca si scoala, in vara dintre clasa a saptea si clasa a opta. Desi atunci aveam deja 12-13 ani. Mi-au detonat si geografia copilariei… Dar hai sa vorbesc de momente fericite… Prima zi de scoala. Nu mi-o amintesc. Nici pe cea din clasa 1, nici pe urmatoarele. Sfarsiturile de an. Nu mi le amintesc. Desi luam premiul 1 intotdeauna, pana in clasa a 12a. Olimpiadele, diplomele. Nu mi le amintesc. Calatoriile la mare cu mama, in fiecare vara. Nu… Taberele. Nu mi le amintesc. Amintirile mele sunt rare, putine, tarzii. Mult timp am crezut ca nimeni nu are amintiri din copilaria frageda, dar am intrebat in jur, si exista multi oameni care au amintiri de la 2-3 ani. Ciudat. Eu traiesc cu povara unor non-amintiri. Desi am o memorie de elefant, si retin cateodata detalii nesemnificative. Pot sa-mi amintesc, de pilda, cu precizie, in ce rochie eram imbracata acum 15 ani la o anumita intalnire cu un anumit om, important in viata mea…. Imi amintesc inflexiuni de voci, imi amintesc turnuri de fraze de acum 20 de ani. Si totusi, in ciuda acestei memorii, amintirile din copilarie au disparut. Am rare flash-uri: cainele pe care l-am iubit atat, si el pe mine, intr-atat incat a fugit pe sub gard ca sa se tina dupa mine care plecam la scoala, si s-a suit si-n tramvai cu mine, vecina mea, foarte batrana, cultivata si aproape oarba, care-mi povestea cum rechizitionasera nemtii fabrica tatalui ei si toate clopotele de la biserici, vecina care continua sa citeasca multe carti in germana si franceza, desi era nevoita sa foloseasca lupa, imi amintesc momentele cand faceam plaja pe…