fumat

Despre justificarea viciului

6 février 2016

De ceva vreme circula in online un articol in care se vorbea despre decana de varsta a omenirii, Jeanne Calment. Vezi doamne, aceasta a fumat si baut pana la 122 de ani, cand a decedat. Articolul sustine aberanta chestie cum ca « Principalul determinant al sanatatii unei persoane este gandul. Nici genetica, nici exercitiile fizice si nici nutritia nu au un efect atat de puternic asupra sanatatii unei persoane precum o are propria sa minte. » (de aici). In contextul legii cu interdictia fumatului, fumatorii au gasit acest articol si-l flutura voiosi cum ca uite, domnule, fumatul nu omoara, ce vorbiti voi. Acum cateva zile a mai aparut unul, intr-un ziar canadian, care povesteste ca un spaniol a murit la 107 ani, iar el bea 3 litri de vin pe zi si nu bea apa. De unde concluzia ca nici alcoolul nu omoara. (pentru conformitate, sursa aici) Doar ca nu stiu cum sa va spun, eu am oameni dragi in jur care chiar au murit… Mi se pare atat de absurd sa iti cladesti teoria asupra viciului, incercand sa ti-l justifici, sa ti-l albesti prin asemenea exemple extreme, trase de par. Sigur, ele nu-s neadevarate. Insa si unul si altul sunt exceptii. Iar Jeanne Calment nu a trait 122 de ani PENTRU CA A FUMAT si PENTRU CA A BAUT. Ci a trait 122 ani, DESI a fumat si a baut. La fel si nenea spaniol, Antonio Docampo Garcia. Nu a trait 107 ani pentru ca a baut. Ci a trait, desi a baut. Iar Jeanne Calment nu a trait 122 de ani pentru ca a gandit bine. Asta e alta aiureala americaneasca de oameni spalati pe creier. Adica atunci de ce nu suntem toti sanatosi, logevivi si bogati, daca e suficient sa gandesti asta ca sa fii? Pai de ce nu suntem? Amandoi oamenii de mai sus au trait mult PENTRU ca au avut gene bune. Iar genele bune nu se cumpara si nu se fabrica. Le ai (ca ai noroc de la natura si Dumnezeu), sau nu le ai, si nu ai ce sa faci. De genele bune iti poti bate joc. Dar din gene rele sa faci gene bune, nu se poate, cu orice nutritie sau tratament. La amandoi mai intervine un factor. Traiau in regiuni rurale, putin poluate, cu o alimentatie meridionala, plina de fructe si legume. Omul bea 3 litri de vin, dar erau fabricatie proprie, fara niciun aditiv. Cat despre Jeanne Calment, au contat mult si banii. Enorm. S-a nascut intr-o familie de negustori instariti. S-a casatorit cu un negociant avut si el, la varsta de 23 de ani. Femeia asta nu a lucrat o zi in viata ei. Una e sa nu ai griji financiare niciodata in viata, sa nu te zbuciumi cu ce platesti facturi, sau una sau alta, alta e sa te trezesti dimineata obligat sa mergi la un job care poate nu-ti place, doar pentru ca iti asigura subzistenta. Job unde eventual ai si niste sefi abuzivi, care te hartuiesc, daca esti femeie, sau…

📌
0💬 read more

Telegrama

2 août 2009

Am scris putin saptamana aceasta. Stiu ca sunt unii dintre voi care deschideati acest loc asteptand sa cititi lucruri… Stiu ca sunteti cativa fideli cititori, si sper ca de obicei nu va dezamagesc, si as vrea sa cred ca intelegeti saptamana care a trecut. Sigur, in primele zile ale saptamanii a fost de inteles, am avut acel eveniment de organizat, si a fost foarte stresant. Apoi… pai apoi am recuperat. Fusesem obosita si stresata. Urmatoarele zile au fost  pline si ele, dar am incercat totusi si sa ma odihnesc. (desi nu, n-am adormit niciodata inainte de 2, ba dimpotriva). Aveam mare nevoie de odihna. Si cred de fapt ca doar noaptea trecuta (vineri spre sambata), m-am odihnit dupa toata saptamana… Si nu, recunosc ca motivul tacerii mele nu e numai asta. Pur si simplu, am incercat sa asimilez si ultimele incercari ale vietii. Si da, recunosc,  mi-a trebuit putina tacere, acea tacere de care vorbeam aici… Adica asta: « Exista perioadele mele de tacere. O tacere profunda, nestirbita, ca o abstinenta, ca un post, ca o sihastrie, ca o înstrainare de mine însami. Pentru ca nu stiu sa scriu de circumstanta, pentru ca nu stiu sa scriu de politete, pentru ca scrisul ma costa prea mult suflet. Sunt perioade în care sunt prea secatuita ca sa mai dau ceva. Scrisul e o daruire, o înflorire, o deschidere spre exterior, nu un exterior anume, ci un exterior general, oricare, un dar altruist fara a astepta vreo compensatie. Exista momentele acelea de tacere pentru ca atunci nu stiu si nu pot sa fac „ca si cum”. Nu ma pot preface în fata cuvintelor mele, nu le pot porunci sa fie ipocrite, sa-mi disimuleze trairile negative, atunci când ele exista. Si tac, pentru ca mi se pare extrem de indecent sa faci publica suferinta, sa o exteriorizezi. Nu-mi plac tânguielile, iar orice cuvânt scris in perioade de restriste mi se pare ca ar suna a jale, nedemn. » Da, a fost unul din acele momente. Si nu, nu sunt sigura ca a trecut. O sa simt. Stiu ca acum scriu asa, ca o dorinta de a va spune ca sunt bine, ca sunt aici. Scriu aici ca si cum v-as scrie o telegrama, linistitoare: « Buna ziua, dragii mei. Stop. Sunt bine. Stop. O sa revin la mine insami, si la voi, cat de curand. Stop. Va iubesc. Stop » Stiu ca o sa am nevoie de multe resurse. Incerc deja sa le adun. Poate ca plecarea imi va face bine. Desi nu cred. Cred, de fapt stiu ca resursele trebuie sa vina din interior. Exteriorul e important, dar el nu poate echilibra nimic. Plecarea va fi o energie, un combustibil, dar nu, plecarea nu poate aranja nimic, in ea insasi. Sa cred ca plecarea ar putea araja lucrurile, ar fi ca o fuga, si o fuga nu foloseste niciodata. O stiu prea bine. Am experimentat de atatea ori revenirea la mine insami dupa anumite incercari ale sortii… Si da, stiu ca puterea si echilibrul trebuie sa se nasca in mine, in suflet, in interiorul…

📌
0💬 read more