N-am amintiri din copilarie. Traiesc cu acest ciudat adevar, in aceasta stranie stare. Cred ca primele mele amintiri dateaza de pe la 12 ani, si poate chiar si mai tarziu. La un moment dat sufeream pentru ca nu am amintiri din copilarie, mai ales ca cei din jur isi aminteau scene si de pe la 3 ani. Am incercat sa stiu daca le pot regasi, si am inteles ca as putea, da, insa nu stiu cat e de bine sa rascolesc anumite lucruri. Uitarea are rolul ei, si probabil ca si in cazul acesta… Uitarea e a doua lectie de viata, dupa renuntare. Pentru trecutul mai apropiat, experimentez din plin rolul uitarii. Tin minte, cu o precizie infioratoare, detalii nesemnificative din povesti de dragoste in care ma investesc pana la capatul capatului… si chiar dincolo de acesta. Tin minte cu ce eram imbracata in nu stiu ce situatie, de acum 10, 12, sau 15 ani, ce am spus, cu replicile aproape intacte. E mai mult decat o amintire a povestii, e ca derularea unui film. In acelasi timp, e foarte subiectiv modul in care tin minte. Pastrez povestea intacta, insa ies din ea. Ies, pur si simplu, ca si cand, la un moment dat, as trece printr-o poarta. Si apoi, ma gasesc in afara, in lume, noua. Nu reneg povestea de care ma despart, nici vorba, iar « subiectul » imi ramane drag pe veci. Insa o pot povesti ca si cand as reda o intamplare a carei protagonista nu eram eu. Asta se aplica si pentru experientele negative. Am puterea sa ma detasez de ele, si e bine ca e asa. Dar sa revenim la povesti… Ma detasez, deci. Le interpretez ca fapte, nu ca senzatii, sentimente traite atunci. Sentimentele, la mine, nu au decat timpul prezent si eventual viitor. Dar nu timpul trecut. Pentru trecut, raman fapte. Cred ca e un soi de instinct puternic de conservare, necontrolat, inconstient. Un fel de platosa de autoaparare. Ei bine, asta e cheia unei noi « pierderi ». Faptul ca trecutul e tradus in fapte, intamplari, si nu in implicari emotionale. E ca o instrainare, dar si o regenerare. M-am dat peste cap, si iata-ma noua. E ca si cand nu am consumat nimic. Probabil ca asta ma ajuta sa ma daruiesc total, extrem, si dincolo de granitele ratiunii, in fiecare relatie. Altfel nu s-ar putea. Daca bucatele din sufletul meu ar ramane suspendate in povestile trecute, pentru trairile prezentului ar ramane portii mai mici, si tot mai mici… E exact cum spune Zazie, in cantecul « Ça » Zazie l’Amour « ça » ne s’oublie pas, c’est fort encore… On oublie les adresses Comme les gens qui nous blessent On oublie sans cesse Les jours d’anniversaires et nos clefs, les repères, on les perd On oubliera les chaînes de nos vies qui se traînent On oublie quand même Mais il est une chose à laquelle nous resterons fidèle Les yeux, la voix, les mains, les mots d’amour ça reste là Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour ça reste là C’est fort encore C’est mort d’accord Mais…

Am stiut intotdeauna ca anumite fire nevazute te leaga de persoane din viata, indiferent cat sunt de departe, indiferent cat de rar te vezi cu acesti oameni. Am crezut intotdeauna ca aceste fire nevazute, canale de comunicare mult mai directe si mai rapide, care sfideaza distantele fizice, si chiar si indepartarile temporale, sunt create ca urmare a unor foste interactiuni umane foarte puternice. Sau ca urmare a unor sentimente puternice, care deschid anumite porti, in suflete. E fenomenal cum se verifica existenta acestor fire nevazute, imparabile, incomparabile. A doua oara la interval de mai putin de o luna, un prieten drag si apropiat sufletului, dar departat prin felul in care ne ducem viata acum, m-a sunat si mi-a vorbit mult, peste jumatate de ora, parca simtind ca nu-s prea bine. De fapt am stiut sigur ca stie. Din ton, din felul in care o spunea, din lucrurile pe care mi le povestea, din intrebarile pe care mi le punea. Mi-a facut extraordinar de bine, si ca intotdeauna, cand il aud, a fost minunat. M-a facut sa zambesc, mi-a dat incredere, m-a « ridicat ». Il apreciez si-l admir, pentru cateva lucruri pe care stie foarte bine sa le faca. Stie asta, dar a spus « Daca eu pot, si tu poti. » Si parea atat de convingator, ca aproape ca-mi venea sa-l cred 🙂 Imi vorbea ferm, dar si cu duiosie, un amestec extraordinar de bunatate si convingere. Iti multumesc. Da, stiu, daca tu poti, si eu pot 🙂 update 12 oct 2010. Azi, cand transfer acest text din blogul anterior in acesta, am avut din nou ocazia sa constat existenta acestor fire nevazute, de aceea l-am si cautat, sa-l aduc aici. Am constatat existenta firelor nevazute si m-am bucurat de ele, din plin, ca de un dar. Ochi pe care nu-i vedeam, si pe care totusi i-am simtit ca ma privesc, si ma insotesc. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cateodata ma sperii de poporul din care fac parte. Mi se face teama si ma gandesc ca probabil asa sunt si eu, pe undeva, din moment ce sunt nascuta in spatiul acesta geografic si crescuta in aceste obiceiuri. Plansul este ceva extrem de intim. Plansul este ceva ce consumi in general in singuratate. Sau cu persoane foarte apropiate. Plansul televizat are ceva grotesc, chiar si atunci cand este sincer. Insa cand cineva foloseste plansul ca atu electoral, e deja penibil, vomitiv… nu stiu cum sa spun, e prea mult, mi-e sila. Insa parerea mea e probabil minoritara, caci se pare ca la electoratul roman, lacrimile de crocodil merg. Consider ca suntem un popor slab, pentru ca alegem presedinti care plang. In alte locuri, plansul ar fi sanctionat, alte popoare aleg presedinti puternici. Ar fi de neconceput sa-mi inchipui un Sarkozy, o Angela Merkel, chiar si un comedian galagios ca Berlusconi (care numai model politic nu e), plangand. Mi-e peste puteri sa mi-l imaginez pe Bush, oricat de batut in cap ar fi fost, cu lacrima in coltul ochiului si sughitul in gat. Culmea e ca aceste scene, de neconceput pe alte meridiane, aici tin, atrag, prind. Poporul roman rezoneaza cu sentimentalismele ieftine. Tupeu, bascalie si sentimentalisme de midineta. Noi bem o stacana de vin sa uitam viata grea, doinim a jale si varsam cateva lacrimi. Nu facem nimic sa iesim din starea asta. Bem, uitam, cantam la fluier, dam apa la soareci. Ma apuca teama, ma gandesc ca intr-o mai mica sau mai mare masura, suntem toti la fel, ca sunt si eu la fel. Ma sperie gandul asta, ca as putea descoperi vreodata in mine tendinte de a nu actiona, ci a privi situatia din afara, cumva neimplicat, a jelui si a o lua de la capat. Cred ca intr-o mai mare sau mai mica masura, toti romanii suntem asa, mioritici. Ne jelim privind cum se apropie moartea, ne pregatim de inmormantare in loc sa ne infruntam dusmanii sau macar sa o luam la fuga. Privim nenorocirea ca pe ceva inerent, inevitabil, ceva ce « ne e dat ». Ne cade cacatul ala de drob de sare in capul copilului, nu-l mutam, dar ne vaitam de existenta lui. Ne simtim obligati sa luam in carca, pe spatele noastru, toate nefericirile. Au trecut secole si nu am invatat nimic. Dar nu e ca si cand ne luptam cu aceste nefericiri. Nu, nici vorba. Le privim, ne vaitam, mai o cana cu vin, mai o doina, mai o hora, mai o lacrima de jale, si maine o luam de la capat. Pana ce, intr-adevar, ne fuge pamantul de sub picioare. Hotarasem, ca regula generala, ca nu am sa fiu vehementa politic aici. In afara de partidul a carui membra sunt (UMP). De politica damboviteana ma hotarasem sa nu scriu. Am facut o mica exceptie, care nu va deveni regula. p.s. Cu cine votez? Cu Sarkozy, desigur. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this…

Am ajuns acasa tarziu, dupa o zi foarte grea. Am reusit sa-mi revin, cat de cat, abia acum, dupa 2 ore. Am ajutat pe cineva sa se mute… Avand in vedere ce s-a intamplat azi, mi-am mai amintit de o alta mutare;) Flash back. Pe 22 decembrie 1989, noi o mutam pe bunica dintr-un apartament intr-altul. Noi caram mobile, saci, si lumea tipa de la balcoane « A cazut televiziunea » 🙂 Eu, adolescenta, mirata, abia apoi am evadat pe strazi, in seara acelei zile… In fine, revenind la ziua prezenta: in seara asta dorm improvizat. Maine o sa fie mai bine. Acum ma uit in jur si-mi dau seama ca de anul trecut, de cand m-a apucat « schimbarea », frenezia, acum chiar nu mai e absolut nimic aici, in afara de cartile mele, de haine si de mine, care sa dateze dinainte. Apropo de geografia sentimentelor, exista si o insufletire a lucrurilor. Si ele se impregneaza de intamplarile la care asista, pe care le traiesc, la randul lor, cu « sufletul » lor de lucruri. Patul in care am dormit ani de zile, care mi-a adapostit noptile albe, care mi-a tinut laptopul in brate, care mi-a citit cartile si mi-a respirat  mireasma trupului si a parului, care mi-a leganat somnul si mi-a impartasit visele, patul acela a disparut si el… E ca o parte din viata mea, niste ani, niste parti importante ale unor ani, care dispar. O iau de la capat, ca de la zero, cu un pat nou, din nou de umplut de vise, de umplut de zbateri, de retete anti-somn, de zambete, de parfumuri, de simtiri. Un pat nou, cu care va trebui sa ma imprietenesc, asa cum am facut-o cu fiecare din aceste obiecte noi. Cu biroul, cu dulapul imens (care nici macar el nu reuseste sa-mi adaposteasca hainele), cu etajerele. Stau acum, in varful patului meu improvizat, meditand la toate lucrurile acestea, izbita in moalele capului (abia acum!) de faptul ca mi-am dat seama ca nimic in afara de carti, discuri, haine si pantofi, nu mai e al vremii aceleia. Nu stiu daca sa rad sau sa plang. Cum spuneam acum cateva zile, exista un inainte, si exista un dupa, intotdeauna. Ah, si eu! eu mai sunt! E discutabil insa cat de mult mai sunt ceea ce eram, desi am senzatia ca sunt aceeasi de cand am propria mea constiinta, cel putin din adolescenta. Sigur, am dorit atat de mult sa schimb acea mobila neagra. Mobila era ok, era o mobila de lemn masiv, problema e ca nu era potrivita pentru casa asta, si in plus, era prea neagra… (pentru casa). Aveam si mocheta antracit. Erau unele seri cand veneam acasa si… Nu, chiar era prea negru. Acum toata mobila mea e mesteacan, si peretii sunt pastel. covorul rosu… M-a apucat intr-o zi nebunia, si desi premeditam asta de mai mult timp, cand am gasit modalitatea, am schimbat tot. Patul ramasese. Dar a plecat acum si patul, si dorm improvizat in asteptarea celui nou, pe care trebuie sa am timp sa-l aleg… Maine; azi am…