Exercitiu de prietenie: bucura-te de fericirea celuilalt!

2 août 2009

Unii oameni (foarte multi, din pacate), nu stiu sa accepte fericirea altora. Nu stiu nici sa se bucure de fericirea altora, dar nici macar nu stiu sa o accepte, sa o priveasca neutru.
N-am inteles asta niciodata. De unde atata micime sufleteasca? E ca si cum li se pare ca daca cineva e fericit, implicit el va fi mai putin fericit, ca si cand acel care e fericit ii ia din fericirea sa proprie.
Eu nu am privit niciodata fericirea ca pe ceva finit. Nu e ca si cum ar exista un singur sac cu fericire, si faptul ca X e fericit face ca se consuma fericirea din sac si mie imi ramane mai putina. Pe mine ma bucura si ma implineste sa vad oameni fericiti. Chiar si necunoscuti. E frumos sa vezi fericirea in ochii lor, emanand prin toti porii.
Fericirea nu e ceva care e dramuit, si din care consumam toti, si daca unii au mai mult, ceilalti raman fara. Atunci de unde aceasta chirceala sufleteasca? De ce sa nu poti sa accepti fericirea cuiva, de ce nu poti sa privesti cu simpatie, cu bucurie, un om fericit?
De ce sa te crispezi?
De ce sa nu te bucuri de fericirea cuiva apropiat? Ei bine, am constatat ca foarte putini oameni stiu sa faca asta.

Din fericire, mie viata mi-a acordat onoarea de a avea cativa prieteni (nu multi, stiu), care stiu sa se bucure de fericirile mele. Si, evident, si eu ma bucur de fericirile lor.

Restul, care nu stiu sa fie asa… nu-s langa mine. Cine nu e cu noi, e impotriva noastra:) Glumesc. Lumea e cum e, si lumea e departe de a fi perfecta.

Am constientizat din nou aceasta problema a greutatii sau chiar imposibilitatii unora de a se bucura de fericirea altora, atunci cand am citit povestea nuntii Ionoukai, (despre care vorbeam si acum cateva zile), de fapt povestea invitatiilor la nunta, si comentariile la postarea ei pe blog.
Am vazut ca sunt oameni care o cunosteau, dar au urât-o, descoperind-o pe blog altfel decat o credeau ei. Si asta e ciudat. Nu acordam libertati celui de langa noi, il urâm daca ne facem o imagine despre el si daca el nu e conform cu aceasta imagine. Ca si cum nu ar fi vina noastra de a ne fi facut o imagine neconforma cu realitatea. Nu, noi punem in carca celuilalt faptul ca nu stie sa fie cum am vrea noi sa fie.

Este cineva acolo, la comentarii, care ii explica motivele pentru care nu vrea sa participe la nunta ei, printre care: « […]8. toate mirosurile si totzi aburii aia din copilarie care te fac sa te simti extrem de speciala; 9. cele 56 de rochii; 10. cele cateva sute de perechi de cercei […] » Pe scurt, nu stim sa ne bucuram de fericirea celuilalt. Ionouka isi etala fericirea pe blog… si mie asta mi se parea frumos, desi nu o cunosc. Era ceva extrem de pozitiv. Tonic. Dar nu, nu sunt atat de naiva incat sa cred ca viata e o poveste.
Stiu ca viata are si mizerii. Doar ca fata asta alesese sa scrie pe blog doar lucrurile foarte frumoase. Unii nu i-au iertat asta.

Apoi, plecand de la aceste consideratii, m-am gandit la mine si la imaginea pe care o eman. Nu numai ce scriu pe blog (si da, in general si eu aleg sa scriu doar lucruri pozitive). M-am gandit si mai profund, si la imaginea pe care o dau lumii exterioare despre mine. Nu voit, ci cum ma percepe lumea. Mi se intampla des sa aud exclamatii admirative, la limita invidiei: « Ce viata minunata trebuie sa ai! Sigur nu te plictisesti! Probabil ca toti barbatii te iubesc! » si alte asemenea remarci.  Da, dragii mei carora vi se par lucrurile astea despre mine, asa e, am o viata minunata, de fapt mai degraba o viata foarte interesanta. Nu, nu ma plictisesc (asta chiar e ultimul lucru care s-ar putea spune despre mine, ba chiar cateodata mi-as dori sa ma mai plictisesc un pic, hi hi). Dar sa stiti ca si eu am necazuri, chiar daca in mare parte nu las sa se vada. Nu, nici la mine nu e totul roz, chiar daca asa se vede de la peluza. Dar am o puternica inclinatie de a fi pozitiva. Va spun sincer, daca nu eram asa, acum eram moarta, si o spun fara dramatism, ci cu luciditate.

Si inca ceva, dragii mei, care spuneti ca am o viata deosebita: si voi puteti avea vieti din acestea, minunate, interesante. Viata este asa cum ti-o faci, intr-o destul de mare masura. Si voi puteti avea vieti din acestea, daca vi le permiteti mental. Problema este sa iti dai voie, sa iti permiti sa traiesti intr-un anume fel. Sigur, daca urmezi strictele norme ale « bunica a facut asa, mama a facut asa, eu o sa fac tot asa », si inca alte cateva, viata e brusc mai putin interesanta. Si nu, nu e condamnabil sa faci nici asa. Dar nu poti trai asa, si in acelasi timp tânjind la ce vezi dupa gard, la vecin. Si nu poti urî pe cineva doar pentru ca are curajul de a duce o viata interesanta, din care lasa sa se perceapa doar partea frumoasa. Nu poti invidia pe cineva pentru ca are curajul de a-si etala fericirea. Stati calmi, exista si incurcaturi, necazuri, amărăciuni, lacrimi, din pacate, si in viata celor care par fericiti…
Si nu e corect sa invidiezi pe cineva pentru viata pe care tu insuti nu stii sa-ti dai voie sa o duci, pentru o viata pe care ti-o interzici.

p.s. mai e ceva neconform, apropo de imaginea pe care o am in exterior, (si pe cuvantul meu daca stiu de unde mi se trage! – poate de la impresia pe care o provoc partii masculine a populatiei- fara vanitate zic asta, doar constatativ), deci mai e ceva neconform: ideea ca mănânc bărbați pe pâine la micul dejun. Nu-i asa. E chiar departe de a fi asa. Si-n primul rand, nu iau micul dejun. Eu beau doar cafea neagra dimineata  Na, ca v-am dărâmat încă un mit.

p.p.s. Se pare ca mi-am revenit, daca scriu asa de mult. Da’n schimb, e 6 dimineata…

Later edit: Intre timp, am cunoscut-o pe Ionouka 🙂 Adica intre timp, de cand am scris postarea asta, pe fostul meu blog, pe 2 august 2009, si pana am readus-o aici, fix doi ani dupa ( 3 august 2011).