Se agita lumea. Asta seara, Consiliul de securitate al ONU a aprobat recursul la forta impotriva Libiei. Unii, mai mici (ca varsta), comenteaza apocaliptic. Sfarsitul lumii. Ehe, treaba de azi nu mi se pare nicidecum ca Razboiul din Golf. Eu am trait in decembrie 90-ianuarie 91 ultimatumul impus Irakului care invadase Kuweitul in vara lui 90. L-am trait destul de personal, as zice, chiar…. In noaptea precisa in care a expirat ultimatumul impus Irakului de rezolutia 678 votata pe 29 noiembrie 1990 de Consiliul de securitate al ONU, in noaptea in care a debutat operatiunea Desert Storm (cea mai puternica operatiune militara a aliatilor din 1945 incoace: o mie de avioane, zeci de mii de tone de explozibili si miliarde de dolari materiale electronice au fost utilizate impotriva Irakului), atunci a inceput si un alt razboi 🙂 A fost prima mea noapte de dragoste din viata. 16 ianuarie 1991. « Inamicul » a fost cel ce urma sa-mi devina sot, care se indragostise de mine la prima vedere in aprilie 1990, si care a fost singurul reprezentant al lui Adam pe care l-am vazut ani intregi. Adica timp de 7 ani, a fost unicul barbat pe lume, ochii mei nici nu distingeau ca exista alti reprezentanti ai sexului tare.  Aveam colegi de facultate, prieteni, colegi de redactie, amici, dar numai el era barbat, pur si simplu la restul nici nu observam… In fine, revenim la noaptea cu expirarea ultimatimului Irakului, cand a izbucnit razboiul din Golf. Noi am glumit mereu, ulterior,  spunand ca in acea noapte au izbucnit doua razboaie 😉 De cand ma stiu, urasc razboiul. Si nu intr-un fel din acela prostesc, de Miss World, « militez pentru pace in lume ». Ma revolta pana la lacrimi si sange faptul ca oameni ajung sa ucida alti oameni. Suntem fiinte inzestrate cu ratiune si totusi nu putem rezolva conflicte pe cale complet amiabila. Sunt atat de revoltata de ideea de razboi, atat de profund si de sincer, incat nu pot sa vad filme de razboi. Nu numai ca nu ma pot uita la filme, dar evit sa citesc si carti despre razboi. Chiar daca razboiul e doar fundalul. Astfel, n-am vazut NICIUN film despre razboiul din Vietnam. Am vazut un film despre razboiul Israel Liban, anul trecut, intr-un context din viata mea. In rest, nu pot, pur si simplu nu pot. Imi amintesc, din copilarie, de un film de dragoste. « Strada Hanovra » se numea. Mi-a ramas intiparit foarte tare in minte, pentru ca mama plangea cand il vedea, iar mama mea de obicei nu plangea niciodata. Era un film de dragoste, cu fundal de razboi, ca atare… poate face parte din motivele aversiunii mele fata de razboaie. Cartile cu razboi iar sunt foarte putine, cele pe care le-am citit. Cred ca pot cita acum doar « Peripetiile bravului soldat Svejk »… Oricum, urasc razboiul. Ma incranceneaza, ma revolta, ma chirceste. Dupa izbucnirea razboiului din Golf, am trait toate tensiunile din Franta, planul Vigipirate instituit, atentatele din metrou… Daca mi-ar sta in putinta, as face sa…

Mi-a placut matematica dintotdeauna. De cand ma stiu. Neavand amintiri din copilarie, nu mai stiu cu inceputurile de aritmetica si multimi. Stiu doar ca mi-a placut matematica intotdeauna. De prin clasa a V-a imi amintesc, insa, foarte bine. La propriu, adoram matematica. Sa rezolv ecuatii, probleme. Am mers la olimpiade, si nu din vreo obligatie sau ambitie… A, ba poate da, din ambitie, dar o ambitie buna, nu negativa. Mi-a placut enorm matematica. Din placere ma scufundam in probleme, puneam creionul pe hartie si rezolvam. Sigur, poate ca aveam si o inclinatie pentru. Parintii mei sunt amandoi ingineri electronisti. Firesc, potrivit inclinatiilor mele si placerii, la liceu am dat la clasa de mate-fizica. Evident am intrat, fara probleme. Si fizica mi-a placut. Mult, foarte mult. Am luat, de altfel, 10 la treapta a doua la fizica. Si 10 la matematica la bacalaureat. Si chimia mi-a placut, dar doar cea anorganica. La chimia organica s-a rupt firul de placere… Iar eu nu puteam invata de nevoie 🙂 Nu stiu sa tocesc, pur si simplu nu pot. Inca acum, adult, am o dificultate de a retine lucruri care nu-mi plac. Sau le retin si le rejectez rapid. Le uit imediat ce nu-mi mai trebuiesc. Memorie temporara, doar cat timp imi folosesc acele lucruri. Asa cum dadusem la liceu de mate-fizica, tot asa, in firul logic, am dat admitere la facultate la matematica. Unde am intrat 🙂 Insa, dupa primul semestru, am plecat in Franta, unde « mi-am facut de cap », si am dat examen la scoala de jurnalism, in 1992, un drum pe care n-as fi luat-o in Romania (prea proaspata « democratia », prea fragile « modelele », prea lejera « scoala de jurnalism »). Cateodata ma mai intreb (destul de des), cum ar fi fost viata mea daca as fi ramas la facultatea de matematica si as fi absolvit-o. Sigur, gandindu-va la evolutia mea ulterioara, la faptul ca am facut facultatea de jurnalism in Franta si am devenit jurnalist, dragostea mea pentru matematica poate parea surprinzatoare. Si nu e, totusi. Matematica mi-a structurat viata, gandirea, limbajul, comportamentul. Matematica imi influenteaza (in bine, zic eu), modul in care scriu. Spre deosebire de purii literari, eu, chiar daca fac fraze lungi, alambicate, compuse din multe propozitii, complicate, ele nu-s niciodata fara sens. Fiind o iubitoare de matematica, am logica. Aceasta logica ma face sa cladesc in mod temeinic frazele. Cuvintele n-au locuri intamplatoare in inlantuire, propozitiile au sens una langa alta, una dupa alta. Pot sa deschid fara probleme paranteze. Si chiar paranteze in paranteze. Ele vor avea intotdeauna sens, si nu odata mi s-a spus ca scriitura mea e usor de citit. Ei bine, eu stiu « secretul » acestei impresii. E usor de citit, pentru ca, intre altele, curge foarte logic, si n-are « gauri de rationalitate ». In plus, textul, desi fara « schita » sau schelet, e o constructie logica, pentru ca spiritul meu nu-mi permite sa il structurez decat asa….. Apoi am fost jurnalist in presa economica, si am scris pe domeniul IT si telecom. Sigur ca iubirea pentru matematica…

Sambata mi-am luat de doua ori portia de miraculoasa si dulce otrava. Mi-am hranit nevoile spirituale si trupesti cu senzatii de tine. Am adulmecat vazduhul tremurand de energia ta, de doua ori. Fara tine, sunt ca un drogat fara cocaina sa. Iar sambata am luat doza dubla, sperand ca ea sa-mi ajunga pentru un timp. Macar pentru cateva zile. Aiurea, desarta speranta, amagire… La cateva ore resimteam iar acut dorul. Ma ardea. Imi circuli prin vene si totusi sunt nesatula de tine, permanenta dorinta. Te simt in mine, in creier si-n corp, pregnant, acut, intens, fierbinte. Ma parjolesti, dar aceasta ardere este cel mai placut supliciu. Ma topesc sub tine, ma preling in mine, doborata de flacara, insa renascand din ea. Ma hranesc cu nesat din ambrozia corpului tau, care e otrava din care ma regenerez. Ma locuiesti, iar eu iti sunt invelis. In mine, te contin. In fiecare por te cuprind. Mi-e dor de tine. Inchid ochii si ma abandonez. Mi se intampla sa-ti simt mainile. Intai ma iei usor de mana. Ma tragi usor spre tine, zambind, ma inlantui apoi foarte puternic. Ma strangi la piept, atat de tare incat imi simti inima batand in pieptul tau. Ma lipesc de tine, mica, pierduta, complet mulata pe corpul tau. Nici nu indraznesc sa respir ca sa nu rup magia. Imi tin respiratia, dar nebuneste inima bate in stomacul meu. Si-n pieptul tau bate tot inima mea. Incerci sa ma linistesti, ma mangai tandru pe par. Apoi, ma mangai pe gat, cobori incet de-a lungul pieptului… Nu-mi mai pot tine respiratia. Incep sa respir din ce in ce mai rapid, pe masura ce mainile tale ma locuiesc, ma invata, ma descopera ca si cand ar fi prima data. Sau poate e prima data? Nici eu nu mai stiu, sunt sfarsita si nu simt decat caldura. Sunt plina de tine si simt sfarsitul lumii, de care chiar nu-mi pasa. Suspin… Ma atingi din ce in ce mai ferm, degetele tale sunt ca cele ale unui muzician, fac miscari tintuite, precise, exact pe corzile care trebuie sa vibreze in armonie, pe care le dibuiesti ca si cand le-ai fi creat. Iti simt pasiunea crescand, alaturi de a mea. Ma deschid si-ti fac loc. Ma zbucium si ma zdruncin. Ma inund de placere si caldura si te simt coplesit, langa mine, in acelasi timp. Izbucnesc in plans. Am trecut, alaturi de tine, pragul lacrimilor, cel mai important prag al meu. Ma dezmeticesc cu greu. Plang. Imi sterg lacrimile… si iti multumesc ca m-ai vizitat in vis. Sambata mi-am luat doza dubla de senzatii de tine. Am inspirat aerul expirat de tine, am calcat a mia oara pe trotuarele pasilor tai, am privit spre ferestrele luminilor tale. Am visat ca ma tii in brate. Am sperat ca doza dubla de drog sa dureze un timp, sa dureze catva. Dar nu… mi-e dor de tine. E noapte, dar imi vine sa cobor la masina. Chei in contact, pedala de acceleratie, aerul tau, trotuarul tau, ferestrele tale….

Mananc fara gust, dorm fara somn, plutesc printre ore. Muncesc, scriu, gandesc, si niciuna din aceste preocupari nu ma « perturba » suficient, nu ma indeparteaza de gandul primordial. Gandul care ma umple, de dinanutru, pe dinafara. Rad, glumesc, ma straduiesc sa dau din mine celorlalti ceea ce asteapta de la mine. Nodul amar e in gat. Si ma prefac ca nu-l vad, ca nu-l simt. Il ignor. Ma ustura ochii. Senzatii palpabile. Ma simt mica, abandonata, trista, ratusca cea urata. Alung de la mine gandul asta, dar revine insidios. Mi se strecoara intr-un cotlon de minte si ma roade din interior. Am evitat sa merg la mama. Ma cunoaste prea bine, si vede. Nu-i nevoie sa deschid gura, sa schitez niciun gest. Ma stie. Am fost totusi, asta seara. « Ai slabit », a spus. Si nu m-a vazut de 10 zile, doar.  « Te lauzi sau te plangi? », m-a intrebat cineva. Nu, acum nu-mi pare bine, deloc. Nu-i nicio smecherie sa slabesti « asa ». Si mi s-a pus nodul amar in gat, ma sufoca. Beau o gura de cafea din ceasca de langa pat. Ma prefac ca amareala e de la cafea, pe care, de cand ma stiu, o beau fara zahar, neindulcita, cu nimic, niciodata. Pe cine pacalesc? Pe mine insami? Vad ca nu-mi iese… « Va rugam sa ne bagati in seama, ca ne simtim cam tristi fara spiritul dvs« , aud. Bun, surad, respir, ofer. Imi place sa daruiesc. Eu cu primitul am o problema. Adanca (dar asta alta data). Zilele astea sunt surprinsa. Ma situez greu in locu-mi. Am aproape tendinta de a privi peste umar. Cu mine vorbeau? Despre mine? Pe mine ma intreaba? Mie mi se adreseaza? Pe mine ma asculta? M-am defectat. Unde e cheita?  Cu o surubelnita merge? In email mi se strecoara niste cuvinte foarte frumoase. Izbanda, bucurie, zambet. « Eu, daca as avea parghii, te-as plati sa tii conferinte la Universitate. Despre viata: asa cum scrie Mirandolina, sa le spuna oamenilor. Si te-as plati pentru asta. Tu esti cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat de asta vara incoace. Ce tablou frumos i-a reusit lui Dumnezeu: Mirandolina« , spune o doamna pe care o stimez, profesoara, necunoscuta. Adica da, cunoscuta, dar asa, inca nu ne-am vazut ochi in ochi. Ma citeste. Si-mi scrie. Imi spune lucruri. Ma simt coplesita. Pana la emotii cu lacrimi. E aproape incredibil. Ce am facut sa merit asta? Mi-e si mai greu decat in alte momente sa nu ma uit in spate si sa nu ma intreb despre cine e vorba in propozitie… Bine, am suras. Greu zilele astea. Ma gandesc la el si ma doare. Ma ustura, mi-e dor, ma arde absenta. Il visez cu ochii inchisi si cu ochii deschisi, il pipai cu mintea si cu mainile. Il doresc atat de mult incat uneori mi se intampla sa-l simt aproape, ca si cand m-ar atinge. Dar daca m-ar atinge acum, as exploda, atata pasiune si asteptare s-a adunat in trupul meu. Surad. Calatoresc inspre Tara Surasului Rasare. Iau apa si…