Durerile sunt de mai multe feluri. Nu-s unitare. Mie-mi pare ca bucuria e universala, in comparatie cu durerea, care imbraca multe infatisari. Durerea are mii de nuante, mii de unghiuri, mii de laturi intunecoase, mii de cotloane, mii de fatete. Mii de sageti te impung in suflet. Iti tragi respiratia, adormi greu, cu lacrimi in ochi, care ti se usuca noaptea pe obraji, urme de netagaduit ale unor dureri intense, ca niste trasee ale unor nefericiri ce nu si-au gasit iesirea din labirint, ca niste albii ale unor rauri secate, in deserturi unde nici animalele nu mai au hrana, si haladuiesc scheletice si fara sens printre trunchiuri uscate de copaci morti si bolovani. Demonii sunt ascunsi in lemn, schimonositi, si te pandesc ca hienele. Cand treci, se napustesc asupra ta si te devoreaza, incetul cu incetul, despicandu-te in fâşii mici, rupandu-ti sufletul in bucatele, inima in farame si corpul in fragmente. Dimineata, te trezesti, si dupa cateva secunde, iti amintesti. Te doare atat de rau incat vrei sa fugi. Vrei sa-ti anihilezi simturile. N-ai unde sa fugi, durerea ti-e lipita de tine, de piele, de trup, de suflet, incrustata. Esti un basorelief sculptat in durere. Inchizi ochii, e in tine. N-ai unde sa pleci. Esti neputincios, si asta te doare si mai tare. Nu ai cum sa ii scapi, esti oricum si oriunde in raza ei de actiune. Nu prizonier, caci o duci oriunde. Nu mai stii daca tu sau ea sunteti prizonieri, care al cui, tu al ei sau ea al tau, oricum, sunteti indisolubil legati, corp comun. Durerile sunt de mai multe feluri, mute sau zgomotoase, seci sau inecate in lacrimi, hohotite sau incremenite, nemiscate sau schimonosite. Faptul ca nu vorbesti, ca nu te plangi, nu inseamna ca nu te doare. Doare. Dar taci, pentru ca nu poti deschide gura. Si doare al naibii. Faptul ca te jeluiesti, nu inseamna, nici el, ca te doare mai putin. Ies vaiete din tine, ai devenit tu insuti un vaiet, te scurgi cristalizat in acele sunete de jale, si totusi, doare infernal. Nu-ti trece nici tacand, nici exprimand. Nu exista formula de alinare. Trece cand trece, si-n general trece dupa ce doare atat de rau incat nu mai poate durea, fizic, cand esti extenuat de perceptia durerii, sau mai precis, te obisnuiesti cu durerea, si ea cu tine. Durerea nu e anihilata, cred, decat de timp, si cateodata nici de el. Cateodata, in ciuda trecerii timpului, nu se estompeaza absolut nimic. Iti pare ca te-ai vindecat, ca ti-e mai bine. Durerea ramane acolo, intr-un colt de suflet, si se reactiveaza cu puteri nebanuite, inca si mai intense, si mai adanci, la o inflexiune de voce, la un gest, la o mica intamplare. Exista cate un mecanism gen « madeleine de Proust » , cate un mic lucru, un miros, o adiere, care-ti readuce durerea ca-n ziua dintai, neostoita, neconsumata, neduruta. Si-ti vin lacrimile in ochi, suvoi, sute de lacrimi. Inutile, nu spala si nu limpezesc nimic. Doar doare al naibii, continuu, ca si cand nici…

Moara de hartie mi-a facut onoarea de a fi co-autor al Cartii dorintelor, unde am scris cum vad eu viata mea peste 10 ani. Am insirat dorinte, planuri, ganduri frumoase, pe care le vom citi peste acest interval de timp. Aceste ganduri vor odihni intre coperti din lemn de brad, ferecate cu 7 lacate, in atmosfera magica de la Moara, iar peste fix 10 ani, descuiem lacatele si citim cartulia, pe 7 mai 2021.  A scrie in 20-30 de minute cum imi vad urmatorii 10 ani din viata a fost un exercitiu emotionant. Am asternut cuvintele dintr-o suflare, dar cu lacrimi in ochi. Iata ce am scris, pentru acel moment: 10 ani de pasiune De obicei, o intrebare standard a unui interviu pentru obtinerea unui job este “Unde va vedeti peste 5 ani?”. Nu mi-a placut niciodata sa raspund la aceasta intrebare, pentru ca mi s-a parut straniu sa ma proiectez , fie si doar profesional, peste 5 ani. Raspunsul meu la aceasta intrebare era: “Daca m-ati fi intrebat acum 5 ani unde voi fi peste 5 ani, adica astazi, sigur n-as fi descris stadiul in care sunt azi, si totusi, unde sunt astazi ma satisface.” Iata-ma acum, angrenata, cu propria mea vointa, intr-un  proiect minunat, care implica sa scriu unde ma vad in zece ani, si ce imi doresc sa se intample cu mine in acesti zece ani. Nu vreau sa sune patetic, dar in primul rand imi doresc enorm ca lumea sa fie mai buna. Si nu e banal acest lucru, pe care-l spun, adica nu e un pozitivism gol de continut, eu fiind prima adversara a pozitivismului fara acoperire. Imi doresc o constientizare a rolului cetateanului, o implicare in societate, o asumare a lucrurilor. Imi doresc ca in zece ani, cand ma uit in jur, sa vad o atitudine mult mai etica decat o vad azi. Sa vad ca oamenii se respecta intre ei, nu pentru functiile pe care le ocupa momentan sau doar pentru ca se cunosc. Sa simt respectul intre oameni, pe strada, intre simpli necunoscuti. Aerul, astfel, sa fi devenit mai respirabil, si societatea diferita de cea care este astazi. Sa nu mai fim cainosi, sa reincepem sa ne crestem copiii in spiritul ajutorului seamanului. Sa fie educati sa ofere ajutor dezinteresat si spontan. Cateodata, o mana intinsa nu costa nimic, dar cantareste atat de mult! Imens. Am pierdut valori ca generozitatea, amabilitatea, umanismul. Sa fim mai implicati in tot ce facem (nu sa facem lucrurile doar ca sa le bifam), si mai corecti. Sa reincepem sa avem o adevarata ierarhie a valorilor, si sa o respectam. Sa punem la loc de cinste profesionalismul si sa recrutam mai ales pe baza acestui criteriu si nu unor alte criterii, aleatoare. (unde aleatoare este un dulce eufemism, ca sa nu zic mult mai rau). Acum, ca am scris despre ce-mi doresc cu lumea din jur, sa ma gandesc un pic la mine. Pentru mine, imi doresc foarte mult sa continui sa scriu. Cred ca vreau sa…

Foarte interesant. Azi, la un exercitiu in cadrul unui training, cam 20 de persoane au scris pe o foaie de hartie, in mod individual, ca motto personal aceeasi sintagma, cu lejere variante. Ideea principala era « Daca vrei, poti. » Am reflectat mult asupra potrivirii intre crezurile atator persoane suficient de diferite, si am ajuns la o singura concluzie, destul de trista: ne superficializam. Spunem lucruri « pozitive » doar pentru ca asa ni s-a spus ca ar fi bine. Doar pentru ca ni s-a explicat ca daca spunem rau, atragem raul, incepem sa rostim binele fara sa avem habar ce pronuntam. Repetam papagaliceste, in ideea ca a spune asta este suficient: « Daca vrei, poti« . Si nu mai facem nimic ca sa izbutim cu adevarat, ne marginim sa o spunem, asteptand sa ni se intample, caci (nu-i asa?), disciplinele de dezvoltare personala cu influente orientale te invata ca atragi binele daca gandesti pozitiv. Atunci stai cu bratele incrucisate, si repeti masinal « Daca vrei, poti. » Ma enerveaza la culme pozitivismul cu orice pret. Mi se pare vecin cu prostia crunta, sau cu nebunia. O sa radeti, eu am fost prima din seria respectiva care am spus acel « motto », exact in formularea « Daca vrei, poti« . Recunosc sportiv ca l-am spus din usurinta si din dorinta de simplificare. Motto-ul meu din acest moment este altul: « A comunica inseamna a pune in comun, iar a pune in comun este actul care ne constituie. Daca estimam ca acest act este imposibil, refuzam orice proiect uman. » (« Mica filosofie pentru non-filosofi » de Albert Jacquard. [« Communiquer, c’est mettre en commun et mettre en commun, c’est l’acte qui nous constitue. Si l’on estime que cet acte est impossible, on refuse tout projet humain. »(Petite philosophie a l’usage des non-philosophes) Albert Jacquard] Dar acesta era destul de complicat pentru acel context, si putin cam nepotrivit. De asemenea, e si putin « comunist », cu indemnul sau de « a pune in comun » (glumesc, nu-mi sariti la beregata! :D) Simplificand, acesta cu « Daca vrei, poti!« , mi-a fost la indemana si l-am scris.  Si intr-o masura, il cred. Ma rog, nici nu-l rostesc cu mainile incrucisate asteptand sa pice para malaiata in gura lui natafleata. Am fost prima care a citit respectiva foaie. Am citit motto-ul, iar de la o masa de pe peretele celalalt al salii, prietenul meu bun chicotea. Am crezut ca rade pentru ca e unul din subiectele predilecte de contradictie dintre noi: eu care zic « Nu pot aia, nu pot aialalta« , cu niste ochi teribil de albastri si senini, iar el care nu accepta acel NU. Acum, sa vin si sa spun « Daca vrei, poti » echivaleaza cu a marturisi in fata lui ca inseamna ca « nu vreau« , daca nu pot :)) Am crezut ca de aceea rade, si ca data viitoare cand voi spune « nu pot« , va raspunde « clar, nu vrei« . Cand a venit randul lui, am vazut de fapt de ce radea :)) Si el scrisese aproximativ acelasi motto. [« Pentru ca pot!« ] As fi fost mirata de acest lucru, daca intre timp nu ar mai fi…

Ma uit in oglinda si ma urasc pentru ca nu-i simt privirea asupra mea. Parca-mi sunt eu mie insami straina. Ma judec foarte sever, si nu-mi iert nimic. Iar prapastia intre aprecierile oamenilor si privirea mea ma doare. In ultimele zile (saptamani) am decis lucruri, in viata mea profesionala. Am reflectat mult la partea online si am decis sa fiu coerenta, sa aplic ceea ce recomand altora. Sa nu amestec conferinte cu pofte de ciocolata, traininguri si sfaturi despre comunicare cu dorinte, bucurii si lacrimi de copil. Stiu, sunt umana asa, in acest amestec, dupa cum a remarcat cineva cu voce tare. Dar in masura in care recomand altora sa nu amestece nivelele si sa scindeze comunicarea cel putin in doua (sau eventual sa lase deoparte o anumita parte- acum depinde la ce nivel se afla persoana), nu era extrem de coerent ca eu sa amestec. Chiar nu vroiam sa devin ilustratia vie a proverbului romanesc « Fa ce zice popa, nu ce face popa« , cu mine in rolul titular al scenariului. Eu am spus dintotdeauna: nu predica ceea ce tu insuti nu aplici, nu declama ceea ce nu esti, nu proclama ceea ce nu faci, caci inconsistenta se va descoperi rapid. Numai autenticitatea e durabila. Au fost mai multe motive care au condus la nasterea in mintea mea a acestei idei. Dar cel mai important este acela ca e normal sa aplic eu insami ceea ce le indic altora sa faca. Contul meu principal se va transforma in pagina. Tranzitia a inceput acum 4-5 zile, si dureaza ceva, caci nu mi-as dori sa pierd unii oameni. Nu vor fi mai multe postari. Sunt deja constienta ca scriu mult, cel putin uneori 🙂 Ele vor fi doar segmentate, impartite in doua. Partea serioasa, profesionala, in pagina, partea privata in profil. Cu ocazia acestei decizii, si anume segmentarea comunicarii [hotarare aplaudata si calificata de idee buna de oameni destepti (iar asta ma onoreaza extrem), insotita de promisiunea ca ma vor « tine sub observatie » ca sa vada cum se petrece trecerea, pe care unii isi doresc sa o aplice ei-insisi], am primit dovezi de apreciere, de atasament si de fidelitate care m-au coplesit. La propriu. Am plans, pentru ca nu sunt intr-o stare in care sa pot sa mi le asum. Ma bucur ca un copil sa le citesc, va multumesc enorm ca mi-ati scris asemenea cuvinte, dar acum, mai putin chiar decat alte dati, pot sa mi le asum. Recunosc oarecum starile de acum ceva timp, si ma dor. Oamenii imi ofera multa dragoste si apreciere, oameni necunoscuti, pana la urma. E o diferenta prea mare, ca o prapastie imensa, intre cele doua imagini. E absurd, dar pe mine ma intereseaza imaginea din ochii lui, pe care acum, pentru moment, n-o mai percep.  Iar diferenta dintre privirea lor si oglindirea in ochii sai, momentan inexistenta, ma parjoleste. Exact asa cum spunea Lamartine, « un seul être vous manque et tout est dépeuplé. » [« O singura fiinta iti lipseste si totul e pustiu »] Nimeni si nimic nu acopera…