motto

Foarte interesant. Azi, la un exercitiu in cadrul unui training, cam 20 de persoane au scris pe o foaie de hartie, in mod individual, ca motto personal aceeasi sintagma, cu lejere variante. Ideea principala era « Daca vrei, poti. » Am reflectat mult asupra potrivirii intre crezurile atator persoane suficient de diferite, si am ajuns la o singura concluzie, destul de trista: ne superficializam. Spunem lucruri « pozitive » doar pentru ca asa ni s-a spus ca ar fi bine. Doar pentru ca ni s-a explicat ca daca spunem rau, atragem raul, incepem sa rostim binele fara sa avem habar ce pronuntam. Repetam papagaliceste, in ideea ca a spune asta este suficient: « Daca vrei, poti« . Si nu mai facem nimic ca sa izbutim cu adevarat, ne marginim sa o spunem, asteptand sa ni se intample, caci (nu-i asa?), disciplinele de dezvoltare personala cu influente orientale te invata ca atragi binele daca gandesti pozitiv. Atunci stai cu bratele incrucisate, si repeti masinal « Daca vrei, poti. » Ma enerveaza la culme pozitivismul cu orice pret. Mi se pare vecin cu prostia crunta, sau cu nebunia. O sa radeti, eu am fost prima din seria respectiva care am spus acel « motto », exact in formularea « Daca vrei, poti« . Recunosc sportiv ca l-am spus din usurinta si din dorinta de simplificare. Motto-ul meu din acest moment este altul: « A comunica inseamna a pune in comun, iar a pune in comun este actul care ne constituie. Daca estimam ca acest act este imposibil, refuzam orice proiect uman. » (« Mica filosofie pentru non-filosofi » de Albert Jacquard. [« Communiquer, c’est mettre en commun et mettre en commun, c’est l’acte qui nous constitue. Si l’on estime que cet acte est impossible, on refuse tout projet humain. »(Petite philosophie a l’usage des non-philosophes) Albert Jacquard] Dar acesta era destul de complicat pentru acel context, si putin cam nepotrivit. De asemenea, e si putin « comunist », cu indemnul sau de « a pune in comun » (glumesc, nu-mi sariti la beregata! :D) Simplificand, acesta cu « Daca vrei, poti!« , mi-a fost la indemana si l-am scris.  Si intr-o masura, il cred. Ma rog, nici nu-l rostesc cu mainile incrucisate asteptand sa pice para malaiata in gura lui natafleata. Am fost prima care a citit respectiva foaie. Am citit motto-ul, iar de la o masa de pe peretele celalalt al salii, prietenul meu bun chicotea. Am crezut ca rade pentru ca e unul din subiectele predilecte de contradictie dintre noi: eu care zic « Nu pot aia, nu pot aialalta« , cu niste ochi teribil de albastri si senini, iar el care nu accepta acel NU. Acum, sa vin si sa spun « Daca vrei, poti » echivaleaza cu a marturisi in fata lui ca inseamna ca « nu vreau« , daca nu pot :)) Am crezut ca de aceea rade, si ca data viitoare cand voi spune « nu pot« , va raspunde « clar, nu vrei« . Cand a venit randul lui, am vazut de fapt de ce radea :)) Si el scrisese aproximativ acelasi motto. [« Pentru ca pot!« ] As fi fost mirata de acest lucru, daca intre timp nu ar mai fi…