“Tara mea de patimi, tara mea de chin”

Ieri ma uitam la cateva stiri. Toate intr-o zi. O radiografie destul de exacta a societatii, la multi ani, sa ne traiasca.
Un fost fotbalist (inteleg, mare), care s-a sinucis pentru ca avea datorii 🙁
O tampita care a luat pe capota un om pe Magheru si l-a dus 2 km asa si apoi l-a reclamat ca i-a spart parbrizul (da, printre violentii astia conducem si noi, si e si femeie…. -eu asteia i-as lua permisul pe viata si i-as da o amenda usturatoare), un nene pe care il cheama de parca ar fi o gluma (Mindinică Mirel-Mișu, M&M&M, de fapt M&M’s pentru balbaiti), ofiter de politie judiciara, care a cerut spaga un bax de vin si 15 fripturi (va vine sa credeti? asta e ca “scurtu la 10 lei, mai pui un leu si iei mare”), un alt politist, sef de post care conduce de 7 ani fara permis, cu o fotocopie a permisului sotiei, pe care a modificat poza si datele personale.
Deci cu astia resetam.
O ce veste minunata, ia mai stai capra o data! La vremuri noi, tot noi, cercul vicios, meandrele concretului, Mihaela, dragostea mea!, whisky-ul se bea cu doua cuburi de gheata, dai un ban, da’ stai in fata.
Si clopoţeii…. “Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci…”
Asta are, asta n-are, asta-i aia marcatoare. Pune mana pe Vasilica.
Pune mana pe Mindinica, si-ai sa-ti iei masina mica.
Tara mea de patimi, tara mea de chin.
Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. Am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea-sa
Mai am un singur dor, in linistea serii… sa vad acest popor, predat cumva uitarii. 

Lumea lor

contradictieUltima data (si aproape prima data) cand m-am certat online pe un subiect, in mod sustinut si de durata, a fost in ianuarie 2012, in timpul manifestatiilor din Piata Universitatii. M-am contrazis pe tema presedintelui, al carui nume nu doresc sa-l pronunt. Dincolo de faptul ca eu, cand discut, chiar pun suflet, si cand vorbesc, nu o fac de dragul de a deschide gura, sau pentru ca as avea prea mult timp (dimpotriva, n-am destul), dincolo de faptul ca mi-a curs sange din nas de contrarietate (asta vine pereche cu cat suflet am pus in discutiile respective), am invatat ceva din ele. Foarte putini oameni stiu sa poarte o discutie in contradictoriu in mod argumentat si elegant, folosind doar elemente de sustinere a discursului, fara injurii. In general, in 3-6 replici se ajungea la insulte. Au fost oameni care m-au blocat atunci (eu nu blochez decat in cazuri extreme), au fost oameni care mi-au parasit lista, sau pe care i-am eliminat. Nu conteaza acum. Asta este, cumva, o tristete. Desigur ca modul in care stii sa porti discutiile in contradictoriu spune multe despre tine, am si scris asta, ulterior, aici.

De atunci, n-am mai facut asta (nu sa scriu, ci sa…). Pentru ca “n-ai cu cine”, cumva. Mi-as dori sa am adversari pe care sa-i pot respecta… Din pacate, sunt rari.

Ce se intampla zilele astea este absolut teribil si ma face sa fiu foarte trista. Isteria a cuprins pe toata lumea, iar felul in care poarta acele discutii este dezolant. Ura in stanga si-n dreapta. Din pacate, am senzatia ca tara asta e iremediabil pierduta. Si spun asta fara sa fi deschis televizorul de pe la inceputul lui august (m-am protejat, deci, cat am putut, de inmormantari, inscaunari…. si altele).
Pana si online-ul devine nefrecventabil. Aproape ca nu stiu unde sa ma ascund de isteria colectiva, de lumea lor…

Nu mai pot fi nici anti Rosia Montana, nici pro Rosia Montana,  nici  pro caini, nici anti-câini,  nu mai pot sa ma gandesc la nimic serios, nu pot sa empatizez cu nimic, lumea asta e prea halucinant de pierduta. Nu inteleg de ce trebuie sa aleg intre caini si oameni. Traim intr-o tara cu inmormantari televizate, in care parintii si bunica unui copil mort participa la talk show-uri la o zi dupa ingroparea acestuia. Nu ne mai facem bine. Eu, atat de voluntara si optimista, au ajuns sa ma scarbeasca si sa ma sperie si pe mine. Si sa cred ca nu mai exista speranta, eu, atat de pozitiva, idealista, si uneori naiva.
Imi ucid candoarea, pe care nici timpul n-a ucis-o.  Sunt teribil de trista. Nu stiu unde sa fug de lumea lor.

Din gradina cu nebuni

Se da o retea de socializare. Se mai da un profil care posteaza fotografii, filmulete si diverse alte chestii anti-cocalari si anti-pitipoance. Si se dau niste oameni care vizualizeaza, sau chiar si comenteaza respectivele chestii, daca simt nevoia.

Acum va intreb pe voi: cum sa fii cand lasi nici mai mult nici mai putin decat 58 de comentarii la fotografii de pitipoance? Adica de unde atata inversunare? De unde atata timp? De unde atata rabdare? Adica ok, pitipoancele sunt pitipoance. Pe alocuri, vomitive si foarte repetitive (buze supradimensionate, roz, cercei imensi, sclipiciuri, poze in baie, lenjerie intima de prost gust si proasta calitate, mobila ieftina, carpete pe pereti, bibelouri). Dar tu, fata normala, frumusica, tanara, stai o dupa-amiaza intreaga si scrii comentarii la pozele lor? 58 de comentarii…. o seara de vineri si o dupa-amiaza de sambata petrecuta comentand poze de pitipoance. Oamenii astia sunt de-adevaratelea? Sau ma aflu undeva intre raionul desene animate si filme de fictiune?

Ce discernamant? Ce judecata? Ce… Eh, ce cer eu?
Stiti ce e trist? Fata asta traieste, munceste, va face copii, ii va creste. Si voteaza.

Tara asta nu se mai face bine niciodata.

p.s. Stati ca nu v-am spus tot. E nascuta in 1983 si la opinii politice scrie PCR. Dintr-un comentariu lasat undeva, am dedus ca nu e nici macar completat la misto, “fata” chiar are convingeri.
Urmatorul detaliu, si mai si, e ca a absolvit psihologia. Incep sa-mi placa mult astia care au absolvit psihologia si au cont de FB…. din constatari succesive. Sunt un deliciu, fiecare dintre ei. Nu ma mai satur.

p.p.s. Singurul caz in care as crede ca e totul in regula, este cel in care persoana care a creat contul in care posteaza anti cocalari sa isi fi facut un cont cu care sa-si comenteze fotografiile… Aia mai treaca-mearga. Da’ daca fata aceea chiar este ce pare a fi, e jale, fratilor, cu tara asta. JALE mare.