tara

« Tara mea de patimi, tara mea de chin »

13 novembre 2015

Ieri ma uitam la cateva stiri. Toate intr-o zi. O radiografie destul de exacta a societatii, la multi ani, sa ne traiasca. Un fost fotbalist (inteleg, mare), care s-a sinucis pentru ca avea datorii 🙁 O tampita care a luat pe capota un om pe Magheru si l-a dus 2 km asa si apoi l-a reclamat ca i-a spart parbrizul (da, printre violentii astia conducem si noi, si e si femeie…. -eu asteia i-as lua permisul pe viata si i-as da o amenda usturatoare), un nene pe care il cheama de parca ar fi o gluma (Mindinică Mirel-Mișu, M&M&M, de fapt M&M’s pentru balbaiti), ofiter de politie judiciara, care a cerut spaga un bax de vin si 15 fripturi (va vine sa credeti? asta e ca « scurtu la 10 lei, mai pui un leu si iei mare »), un alt politist, sef de post care conduce de 7 ani fara permis, cu o fotocopie a permisului sotiei, pe care a modificat poza si datele personale. Deci cu astia resetam. O ce veste minunata, ia mai stai capra o data! La vremuri noi, tot noi, cercul vicios, meandrele concretului, Mihaela, dragostea mea!, whisky-ul se bea cu doua cuburi de gheata, dai un ban, da’ stai in fata. Si clopoţeii…. « Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci… » Asta are, asta n-are, asta-i aia marcatoare. Pune mana pe Vasilica. Pune mana pe Mindinica, si-ai sa-ti iei masina mica. Tara mea de patimi, tara mea de chin. Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. Am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea-sa Mai am un singur dor, in linistea serii… sa vad acest popor, predat cumva uitarii.  share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

Lumea lor

6 septembre 2013

Ultima data (si aproape prima data) cand m-am certat online pe un subiect, in mod sustinut si de durata, a fost in ianuarie 2012, in timpul manifestatiilor din Piata Universitatii. M-am contrazis pe tema presedintelui, al carui nume nu doresc sa-l pronunt. Dincolo de faptul ca eu, cand discut, chiar pun suflet, si cand vorbesc, nu o fac de dragul de a deschide gura, sau pentru ca as avea prea mult timp (dimpotriva, n-am destul), dincolo de faptul ca mi-a curs sange din nas de contrarietate (asta vine pereche cu cat suflet am pus in discutiile respective), am invatat ceva din ele. Foarte putini oameni stiu sa poarte o discutie in contradictoriu in mod argumentat si elegant, folosind doar elemente de sustinere a discursului, fara injurii. In general, in 3-6 replici se ajungea la insulte. Au fost oameni care m-au blocat atunci (eu nu blochez decat in cazuri extreme), au fost oameni care mi-au parasit lista, sau pe care i-am eliminat. Nu conteaza acum. Asta este, cumva, o tristete. Desigur ca modul in care stii sa porti discutiile in contradictoriu spune multe despre tine, am si scris asta, ulterior, aici. De atunci, n-am mai facut asta (nu sa scriu, ci sa…). Pentru ca « n-ai cu cine », cumva. Mi-as dori sa am adversari pe care sa-i pot respecta… Din pacate, sunt rari. Ce se intampla zilele astea este absolut teribil si ma face sa fiu foarte trista. Isteria a cuprins pe toata lumea, iar felul in care poarta acele discutii este dezolant. Ura in stanga si-n dreapta. Din pacate, am senzatia ca tara asta e iremediabil pierduta. Si spun asta fara sa fi deschis televizorul de pe la inceputul lui august (m-am protejat, deci, cat am putut, de inmormantari, inscaunari…. si altele). Pana si online-ul devine nefrecventabil. Aproape ca nu stiu unde sa ma ascund de isteria colectiva, de lumea lor… Nu mai pot fi nici anti Rosia Montana, nici pro Rosia Montana,  nici  pro caini, nici anti-câini,  nu mai pot sa ma gandesc la nimic serios, nu pot sa empatizez cu nimic, lumea asta e prea halucinant de pierduta. Nu inteleg de ce trebuie sa aleg intre caini si oameni. Traim intr-o tara cu inmormantari televizate, in care parintii si bunica unui copil mort participa la talk show-uri la o zi dupa ingroparea acestuia. Nu ne mai facem bine. Eu, atat de voluntara si optimista, au ajuns sa ma scarbeasca si sa ma sperie si pe mine. Si sa cred ca nu mai exista speranta, eu, atat de pozitiva, idealista, si uneori naiva. Imi ucid candoarea, pe care nici timpul n-a ucis-o.  Sunt teribil de trista. Nu stiu unde sa fug de lumea lor. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

Din gradina cu nebuni

6 novembre 2010

Se da o retea de socializare. Se mai da un profil care posteaza fotografii, filmulete si diverse alte chestii anti-cocalari si anti-pitipoance. Si se dau niste oameni care vizualizeaza, sau chiar si comenteaza respectivele chestii, daca simt nevoia. Acum va intreb pe voi: cum sa fii cand lasi nici mai mult nici mai putin decat 58 de comentarii la fotografii de pitipoance? Adica de unde atata inversunare? De unde atata timp? De unde atata rabdare? Adica ok, pitipoancele sunt pitipoance. Pe alocuri, vomitive si foarte repetitive (buze supradimensionate, roz, cercei imensi, sclipiciuri, poze in baie, lenjerie intima de prost gust si proasta calitate, mobila ieftina, carpete pe pereti, bibelouri). Dar tu, fata normala, frumusica, tanara, stai o dupa-amiaza intreaga si scrii comentarii la pozele lor? 58 de comentarii…. o seara de vineri si o dupa-amiaza de sambata petrecuta comentand poze de pitipoance. Oamenii astia sunt de-adevaratelea? Sau ma aflu undeva intre raionul desene animate si filme de fictiune? Ce discernamant? Ce judecata? Ce… Eh, ce cer eu? Stiti ce e trist? Fata asta traieste, munceste, va face copii, ii va creste. Si voteaza. Tara asta nu se mai face bine niciodata. p.s. Stati ca nu v-am spus tot. E nascuta in 1983 si la opinii politice scrie PCR. Dintr-un comentariu lasat undeva, am dedus ca nu e nici macar completat la misto, « fata » chiar are convingeri. Urmatorul detaliu, si mai si, e ca a absolvit psihologia. Incep sa-mi placa mult astia care au absolvit psihologia si au cont de FB…. din constatari succesive. Sunt un deliciu, fiecare dintre ei. Nu ma mai satur. p.p.s. Singurul caz in care as crede ca e totul in regula, este cel in care persoana care a creat contul in care posteaza anti cocalari sa isi fi facut un cont cu care sa-si comenteze fotografiile… Aia mai treaca-mearga. Da’ daca fata aceea chiar este ce pare a fi, e jale, fratilor, cu tara asta. JALE mare. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
1💬 read more

Patriotismul si speranta de mai bine

7 septembre 2009

Postarea mea despre aberatia de a « rechizitiona » spatii publicitare a trezit reactii extremiste, iar asta m-a determinat sa ma gandesc adanc la ce inseamna a fi roman, sau a fi mandru ca esti roman. La ce e patriotismul si cum credem ca se poate manifesta el. Acum cativa ani, un prieten bun, pe care il admir pentru inteligenta si pentru traseul sau in viata, a scris ceva cu un subiect asemanator pe un forum, unde intrase in contradictie cu alti romani. Mi se pare foarte greu sa depasesc calitatea rationamentului sau si a exprimarii sale (cu atat mai mult cu cat intotdeauna l-am admirat pentru ce scrie). Dar, confruntata cu aceeasi situatie, simt nevoia sa imi lamuresc si eu pozitia. Eu cred ca a-ti iubi tara nu inseamna sa o vezi perfecta. Asa cum adevarata iubire fata de un om este sa-l iubesti cunoscandu-l, cu ale sale, si bune si rele, si nu a iubi o imagine faurita, care ar avea doar calitati, in acelasi fel, a-ti iubi tara inseamna sa ii constientizezi si partile slabe, lucrurile care pot fi schimbate si care trebuie schimbate. Eu cred ca asta e cheia progresului: a recunoaste minusurile, pentru a incepe sa cladesti ceva mai bun, in schimbare. Cred ca atunci cand, din patriotism prost inteles, aperi si lucrurile proaste, doar pentru ca acestea sunt romanesti, atributul de romanesc echivaland cu perfect, sau chiar si cu suficient, lucrurile incremenesc si partile rele se perpetueaza. La izvorul acestui comportament sta acel atat de romanesc: « Lasa ca merge si asa », cu derivatele sale. Pana la culmea: « Totul e perfect, daca tu contesti ceva, nu esti patriot! » Sunt oameni care se simt datori sa apere cu ghearele si dintii orice porcarie, numai pentru ca aceasta e romaneasca, ca si cand s-ar simti mostenitorii directi ai lui Burebista. Oameni de acest gen, cu purtari de felul acesta, intepenesc societatea, perpetuand mecanisme gresite. In incrancenarea lor de a apara orice chestie romaneasca, ei impiedica ameliorarea societatii, impiedica drumul spre mai bine. Si mai trist e cand acesti oameni fac parte din acel procent de 10% de elite ale unui popor. « Prostimea » ce sa faca, daca liderii se declara satisfacuti de lume, asa cum e ea? Prostimea imita, si aproba, ba chiar mai vehement si agresiv. Si uite asa vom muri cu Miorita de gat, si peste 2000 de ani, perpetuand comportamente gresite si lucruri pe care le-am putea indrepta, daca am avea, fata de noi insine, onestitatea unei gandiri corecte. Spre binele nostru. Eu imi iubesc tara, dar daca mai vad un procent destul de mare din cei 10% ai celor care conteaza urland ca totul e perfect, repet, desi imi iubesc tara, nu mai am mari sperante pentru ea. Mandria de a fi roman nu inseamna a proslavi orice aberatie, doar pentru ca ea a fost nascocita in Romania. Romanii au vocatia de a fi nombrilisti, cum remarca deja de cativa ani acel prieten. « Fii atenta, imi spunea el, de cate ori se asteapta sa se intample vreo minune, in Romania va fi. Romania e buricul pamantului. » Si asa e. Nu avem…

📌
6💬 read more