Lumea lor

6 septembre 2013

contradictieUltima data (si aproape prima data) cand m-am certat online pe un subiect, in mod sustinut si de durata, a fost in ianuarie 2012, in timpul manifestatiilor din Piata Universitatii. M-am contrazis pe tema presedintelui, al carui nume nu doresc sa-l pronunt. Dincolo de faptul ca eu, cand discut, chiar pun suflet, si cand vorbesc, nu o fac de dragul de a deschide gura, sau pentru ca as avea prea mult timp (dimpotriva, n-am destul), dincolo de faptul ca mi-a curs sange din nas de contrarietate (asta vine pereche cu cat suflet am pus in discutiile respective), am invatat ceva din ele. Foarte putini oameni stiu sa poarte o discutie in contradictoriu in mod argumentat si elegant, folosind doar elemente de sustinere a discursului, fara injurii. In general, in 3-6 replici se ajungea la insulte. Au fost oameni care m-au blocat atunci (eu nu blochez decat in cazuri extreme), au fost oameni care mi-au parasit lista, sau pe care i-am eliminat. Nu conteaza acum. Asta este, cumva, o tristete. Desigur ca modul in care stii sa porti discutiile in contradictoriu spune multe despre tine, am si scris asta, ulterior, aici.

De atunci, n-am mai facut asta (nu sa scriu, ci sa…). Pentru ca « n-ai cu cine », cumva. Mi-as dori sa am adversari pe care sa-i pot respecta… Din pacate, sunt rari.

Ce se intampla zilele astea este absolut teribil si ma face sa fiu foarte trista. Isteria a cuprins pe toata lumea, iar felul in care poarta acele discutii este dezolant. Ura in stanga si-n dreapta. Din pacate, am senzatia ca tara asta e iremediabil pierduta. Si spun asta fara sa fi deschis televizorul de pe la inceputul lui august (m-am protejat, deci, cat am putut, de inmormantari, inscaunari…. si altele).
Pana si online-ul devine nefrecventabil. Aproape ca nu stiu unde sa ma ascund de isteria colectiva, de lumea lor…

Nu mai pot fi nici anti Rosia Montana, nici pro Rosia Montana,  nici  pro caini, nici anti-câini,  nu mai pot sa ma gandesc la nimic serios, nu pot sa empatizez cu nimic, lumea asta e prea halucinant de pierduta. Nu inteleg de ce trebuie sa aleg intre caini si oameni. Traim intr-o tara cu inmormantari televizate, in care parintii si bunica unui copil mort participa la talk show-uri la o zi dupa ingroparea acestuia. Nu ne mai facem bine. Eu, atat de voluntara si optimista, au ajuns sa ma scarbeasca si sa ma sperie si pe mine. Si sa cred ca nu mai exista speranta, eu, atat de pozitiva, idealista, si uneori naiva.
Imi ucid candoarea, pe care nici timpul n-a ucis-o.  Sunt teribil de trista. Nu stiu unde sa fug de lumea lor.