stari de spirit – stari de asediu

Ce e bine si ce e rau? avem voie exterior sa judecam si sa decidem ce e binele cuiva?….. Intr-o buna zi, am coborat la ABC-ul din colt (eram in Transilvania, de aceea spun ABC), sa-mi iau tigari…. La rand, in fata mea, un om distrus. Ma uitam la el si ma infioram. Praf, fizic. Mi-a facut semn sa trec in fata lui, nu am vrut. Inaintea mea, vanzatoarea il intreaba: « Dumneavoastra ce doriti? » El zice: « un spirt mic », intinzand o bacnota de 5 lei, mototolita. « Nu am spirt mic, spune ea, doar mare. N-aveti destui bani. » Trece la mine. Cumpar tigari. Ii dau 50 de lei, imi da inapoi 37,5. El nu cere, doar sta acolo, tremurand. Nu ma lasa inima sa nu-i dau. Ii dau 1,5 lei, cat ii lipseste. Imi cere si o tigara. Ii dau. Ies din ABC cu ochii in lacrimi. Stiu ca bea spirtul, stiu ca se nenoroceste. Dilema. O fapta buna ce e? Am facut o fapta rea? stiu ca bea spirt si se distruge in continuare, deci in absolut nu e bine ca l-am ajutat sa o faca. DAr el isi dorea foarte mult atunci spirtul acela. Oare o fapta buna nu e ce isi doreste omul cel mai mult intr-un moment? Binele nostru e interior sau exterior? E ce ne dorim noi pentru noi sau ce doresc altii pentru noi? I-am dat banii pentru ca nu puteam altfel, asa ma indemna totul in mine. Apoi, au intervenit gandurile: am facut bine, Dumnezeule? il imping spre moarte. Omul era distrus fizic. Avea vreo 50 de ani, arata de 70, avea nasul julit, tremura, era intr-o carja. Era negru (si de piele), dar si de stare proasta, si mai negru…. Asta isi dorea, insa, cel mai mult. Problema morala este gestul meu. Si daca trebuia sau nu sa-l fac. Care e polaritatea, unde-i binele si unde e raul? E o dilema adanca, dincolo de simpla intamplare care o ilustreaza. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

O vreme am asteptat sa am timp. Intepenita intre sarcini, intre dorintele altora, intre « trebuie » si « asa e bine », si m-am tot gandit,  la momentul cand voi avea timp, ca prizonierul la evadare. Cand voi avea din nou timp. Desi nu regret timpul cand aveam timp. Starile de inactivitate ma sperie si ma intristeaza. Si atunci de ce astept sa am timp? Ce inseamna sa am timp? Ce fel de timp? Ce fac cu timpul pe care mi-l doresc acum, ipotetic? Apoi mi-am adus aminte de ceea ce spuneam eu insami: cand vrei sa ai timp, cumva, ti-l faci. Nu poti sa nu ai timp o perioada lunga, sa nu ai niciodata timp. Daca n-ai timp inseamna ca nu vrei sau ca nu ai stare, ceea ce e altceva… De aceea, acum tot astept, diferenta este ca  nu stiu ce mai astept. Si nici nu stiu daca am timp. Sau daca nu prea am timp. Sau de fapt ce stare am. Si nici macar daca vreau sa am timp. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Tacerea poate fi respect, dar tacerea poate fi si impotență. Lucrurile rostite, cuvintele, au cateva intelesuri si nuante. Tacerea insa, are infinite nuante…. Lasa prea mult loc de interpretari. Nu te poate duce gandul intr-o directie. Poti merge cu gandirea in orice directii doresti. Cand rostesti ceva, lucrurile au interpretari. Cert, mai multe. Desigur, exista neintelegeri deviate din cuvinte gresit interpretate. Dar cuvintele spun ceva. Cuvintele sunt un punct de pornire. Iar neintelegerile pot fi lamurite prin alte cuvinte, suplimentare. Prin intrebari, precizari, raspunsuri. Tacerea e arida si te ingheata, uneori. Tacerea poate fi si complicitate, dar tacerea poate fi si glaciala. Tacerea poate sa denote si cumintenie si politete, si cumpatare. Dar tacerea poate fi si o cumplita neputinta. Tacerea poate fi durere, doliu, pustiu si pustiire. Tacerea poate fi dezastru. Tacerea poate fi cataclism. In acelasi timp, uneori, tacerea este intimitate, caldura. A tacea impreuna cu cineva inseamna ca iti e cu adevarat apropiat. Cu un om « strain », in relatii conventionale, simti nevoia sa mobilezi timpul prin conversatii de circumstanta, de politete, amabilitati. Nu poti sa taci fara stanjeneala decat alaturi de un prieten adevarat sau un om extrem de apropiat sufletului. Iar unele taceri, din acestea, intime, sunt inca si mai calde decat orice vorbe. Evident, tacerile pot fi insotite de priviri, sau de gesturi…. Am fost candva, in viata, protagonista unei conversatii telefonice formate din taceri (da, ce straniu!). Teoretic, suni pe cineva ca sa vorbesti, nu ca sa taci in cea mai mare parte a timpului… Si totusi… Desigur, am fost si parte a unor taceri intime, atat de bune, atat de dulci, atat de linistite, neintrerupte decat de mici intrebari, de priviri complice, de o atingere… Insa, in general, tacerea e nelinistitoare. Tacerea e infricosatoare. Dincolo de tacere se poate ascunde orice. Prefer un lucru dezagreabil rostit, decat o tacere care poate masca absolut orice. Si da, viata este prea scurta ca sa nu spunem ceea ce simtim, ceea ce gandim, ceea ce dorim. ps. sper ca se intelege bine ca nu fac deloc apologia tacerii, ba dimpotriva. Cuvintele imi plac prea mult. Si mai cred si ca avem datoria sa spunem ce simtim. Fata de noi insine, in primul rand. Si fata de interlocutor, evident.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

N-am obiceiul sa vad bariere. Ma arunc cu capul inainte si daca face poc, inseamna ca a fost zid. N-am obiceiul sa tin cont de bariere. Pentru ca barierele lor nu sunt si barierele mele. Limitele sunt proprii fiecaruia. N-am obiceiul sa pun bariere. Le pun doar in cazuri extreme, cladesc ziduri de aparare. Dar, de obicei, doar o privire rece, sau niste cuvinte glaciale prin politetea lor careia nu-i poti reprosa nimic, sunt suficiente. Acum nu stiu daca le vad, daca tin cont de ele, daca le pun. Dar ele sunt. Nevazute, nesimtite, neintamplate cumva. Si totusi rezistente. Am vrut sa dorm devreme azi. Nu s-a intamplat nici azi. M-a luat tremurul care m-a cuprins de ieri, durerea de cap si tensiunea. Ca de obicei, nu iau nicio pastila, nici nu tin prostii chimice in casa. Nici macar antinevralgic. Am plans aproape din senin. Nici n-am indraznit sa caut cauza. Nu vreau sa scormonesc. Imi curg lacrimile pe obraz, le las sa alunece, le sterg…. N-am vrut sa ma intreb de unde vin, de ce vin. Sa se duca. Traiesc cu suspendare, desi par mai vie decat multi. Sunt vie, vesela, activa. Rad si ii fac sa rada. Numai ca… eu stiu ca sunt lucruri care asteapta sa fac ceva cu ele. Si eu astept lucruri. Si altele ma asteapta pe mine. Le fentez cumva intr-o hiperactivitate… Da, stiu, nu ma pot opri sa gandesc. Desi, uneori, ca sa nu gandesc-gandesc, ma concentrez pe tot felul de analize, de probleme, imi indrept privirile in diverse directii, poate neimportante dar salutare. Balastul gandurilor….. Si, una peste alta, daca-mi amintesc bine, n-am mai plans demult. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It