stari de spirit – stari de asediu

M-a intrebat cineva ceva ieri pe blog, adica aici. Si raspunzandu-i, mi-am dat seama cat de multe stiu, cat de multe am trait, cat de multe am… murit. Intreba de ce am plecat, si daca-l mai astept…. « Am plecat pentru ca biletul meu de avion era dus-intors, si pentru ca nu a stiut sa spuna “ramai”, altfel decat insistand sa mergem la medic (cazusem pe scari, ma lovisem destul de rau). Stiam amandoi ca daca mergem la medic pierd avionul. Dar n-a spus nimic decat o insistenta absurda si indelunga cu “hai la medic”. <Ramai> e un lucru prea serios ca sa poata fi aproximat, din pacate. Nu pot auzi si intelege “ramai” decat daca persoana din fata mea pronunta “ramai”. Nu-mi asum singura decizii care implica doi oameni, nu fortez pe nimeni la nimic. Oamenii trebuie sa invete sa vorbeasca, atunci cand doresc ceva. » Asa am raspuns ieri. In rezumat, asta e viata. Avem ades bilete dus-intors, care ne conditioneaza. Toata viata e o inlantuire de bilete dus-intors. Oamenii nu stiu sa spuna ce gandesc, atunci cand nu e prea tarziu. Teama, nehotarare, inconstienta? orice ar fi, e pierdere de viata. E trist, dar n-am murit atunci. Nici urmatoarele dati. Si nu voi muri nici viitoarele dati. Desi mor de fiecare data, paradoxal. Deja stiu. Aproape ca mi-e dor de timpul cand nu stiam toate astea. E o amaraciune in aceasta « stiinta ». Desi, cumva, pentru ca stiu, ar trebui sa doara mai putin. Si detectez greselile. Altora. Pe ale mele inca nu, aceea e treapta urmatoare, probabil. ps. Mai am, din nou, o ora pana la imbarcare share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-e toamna, tarziu si frig. Latra un caine, a pustiu. Ma prefac ca nu-l aud, dar insista. Vezi cum ma desfrunzesc? Imi vezi culorile palind? Imi vezi verdele transformandu-se? Imi vezi zilele scazand, soarele devenind mai rar si mai putin generos? Imi vezi bruma, dimineata? Pielea infiorata? Ochii mai putin luminosi, in care nu se mai oglindeste seninul? Parca mai ieri priveam apusurile verii, cu pielea arsa de soare si ochii stralucitori. Imi e toamna si dor infinit de vara. Calculez ca intr-o numaratoare inversa, clipele care ma despart de nisipul cald si de zgomotul valurilor. Langoare, tristete de nepovestit, frisoane. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu stiu sa primesc un compliment ca oamenii. Din cauza nesigurantei, (da, stiu, uneori pare altceva, dar nu prea ma intereseaza, stiu exact si de ce pare asa, iar cine nu patrunde dincolo, paguba lui), il parez fie cu o gluma (mai mult sau mai putin reusita), fie il resping politicos printr-o « acuzatie » de amabilitate (« esti tu dragut/politicos/variante »). Sunt jale, e dramatic. Chiar daca stiu ca trebuie sa zambesc si mai ales SA TAC, sau sa spun maxim « multumesc », si sa ma opresc, ma trezesc spunand asta « ei, esti tu amabil », ceea ce anuleaza tot. Omul (emitatorul ideii), se simte respins, neinteles, poate chiar banuit de linguseala, si cu timpul, ajunge sa nu mai spuna. Cu timpul sau imediat, chiar. Extinzand asta, nu stiu sa primesc mai nimic. Desi analizez foarte bine lucrurile si cunosc problema, nu reusesc sa o domesticesc. E cumva un sentiment de « nu merit asta », desi stiu…. chiar stiu cine spune de-adevaratelea si cine exagereaza. Dar e acolo, fraza aceea spontana, idioata: « esti tu dragut ». Vine partial dintr-o educatie cu un bun simt excesiv, poate prost inteles uneori, combinata cu o dorinta de mai sus, mai departe, mai bine. Ca si cand niciodata nu e suficient… Am fost premianta pana intr-a 12a, si olimpica, si cumva parca nu era destul… O dorinta de perfectiune. Desi stiu ca oamenii perfecti sunt morti, si oamenii imperfecti sunt frumosi. Mai este si aceasta teribila neincredere in mine, cu care, evident, ma lupt. O lupta inegala, caci e insidioasa si adanca. Si din rabufnirile acelei lupte vin lucrurile din prima paranteza din text. Cautand sa-mi inving nesiguranta, sa ma iubesc, sa ma impac cu mine, pot parea trufasa, sau autosuficienta, desi, din pacate, sunt departe de aceste lucruri. Dar, in fine, cine trebuie sa vada, vede, cine trebuie sa stie, stie, cine nu, nu. Greu… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

« Demult zic ca iti scriu sa te intreb daca ai citit-o pe Allende, mai ales cartile autobiografice si daca da, ce parere ai? mi se pare ca va potriviti mult: fragile, insa extrem de puternice in scris. nu va e frica sa impartasiti ceea ce simtiti. sa o citesti, daca nu ai apucat inca. ma regasesc in multe din posturile tale. te admir enorm, enorm si-mi pare tare rau ca nu apucam sa iesim la cafeaua aia, cand visez sa te ascult povestind de tine, nimic de business, doar de viata. insa vine ea si ziua aia. pana atunci, sa te pretuiesti pentru talentul tau si pentru ca ti-l cultivi asa frumos, elegant, sensibil si-i atingi si pe ceilalti. tare te pup si te imbratisez » Si asta era acum trei ani, acum trei ani cand am incetat sa cam scriu (prea putin si inconsistent am facut-o, prinsa in tumultul lucrurilor care m-au « rapit », carora m-am dedicat total). Nu e vina nimanui, decat a mea, ca m-am dedicat asa, ca am lasat deoparte ce conta cu adevarat pentru mine. Dar am, foarte foarte tare, sentimentul ca mi-a scapat viata printre degete, ca mi-am « pierdut » acesti trei ani. Trei ani de adanca, lenta coborare in infern. Desi, probabil, la o adica, as lua-o fix de la inceput…. Mai rau e acum, din cauza starilor… 🙁 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It