stari de spirit – stari de asediu

Cand esti ranit, te sperii. Te doare. Si doare al naibii, ti se pare ca s-a terminat lumea si ca nu o sa mai traiesti. Fara celalalt, e intuneric, e retezare, e noapte, e moarte. E nimic. E neant. Si te temi. Si nu vrei sa mai doara. Si atunci te feresti. Cum te feresti ? Ridici ziduri. Sapi santuri, le umpli cu apa otravita si cu crocodili. Faci punti, pe care le ridici, ca sa nu cumva sa treaca cineva peste santurile cu apa. Te baricadezi. Te inchizi. Te fereci, cu sapte lacate de fier care ruginesc intre timp, pentru ca nu le deschizi in fata nimanui. Nu lasi pe nimeni in preajma ta, pentru ca inca te doare durerea trecuta, si iti lingi ranile. Si nu stii daca ii vei supravietui acestei dureri, daramite unei potentiale dureri urmatoare… Ti-e peste puteri sa crezi, sa intelegi. Ti se intuneca mintea. Esti pe cale sa ti se scurga sufletul printre degete. Esti pe cale sa iti pierzi aerul, lumina, cuvintele. Te simti la capat, inspre sfarsit, si pentru ca nu e sfarsit la propriu, e si mai rau. Si iti gasesti o cale de supravietuire acolo, in felul tau, chiar daca nesatisfacator, chiar daca nu e chiar viata, ci un surogat, lipsit de toate simtirile, toate miresmele, toate culorile, dar macar sa nu te mai doara. Si lingi iar ranile. Si pui bandaje. Si te doare… Incerci sa uiti. Insa… nu esti multumit. Iti doresti sa zbori. Macar in somn, iti mai amintesti senzatiile. Mai stii ce fiori simteai cand te uitai in ochii ei, sau cand te lua de mana… Si sufletul tau nu e multumit… te infioara dorinta, te rascoleste, te arde ca un fier viu in carne. Dar, pentru ca te doare, si-ti e frica, nu vrei sa recunosti ca vrei altceva. Si negarea asta merge atat de departe, pana la a-ti nega dorintele chiar si in fata ta. Nu-ti mai recunosti nici in oglinda ca iti doresti sa mai zbori, macar o data, macar un minut, macar o secunda, care te apropie de eternitate. Cu timpul, te zidesti atat de tare, inca incerci sa te convingi pe tine insuti ca nici nu-ti doresti sa apara cineva. Si cand apare, daca totusi apare, de undeva, din neant, e o deruta totala in capul tau… Deruta sentimentelor e grava. E mai grava decat deriva continentelor. Si daca vine cineva sa bata la usa ta, nu-i deschizi. Esti chiar in stare sa ii dai branci, de pe metereze, chiar daca va cadea, de pe zidurile fortaretei, in apa cu crocodili. Desi, inconstient, iti doresti atat de mult o apropiere… Si totusi, esti gata sa musti. Sa musti, ca sa indepartezi. Pentru ca si tie ti-a fost rau, si inca te doare. Alege sa te salvezi… iertand. Pentru tine, mai ales. Ceilalti, poate nu conteaza in ecuatia asta. Dar tu, tu contezi. Scoate-ti bandajele, lasa pe cineva sa te mangaie pe locul ranit. Reinvata sa zbori. Este atat de firesc. Acel cineva…

Si iar am tacut. O tacere ca o pedeapsa pe care mi-o dadusem mie insami. Fara scris, fara aer, fara suflu. Si iar am tacut destul de mult. Atat de mult cat se vede. Intre timp, insa, am experimentat. Am gustat si am trait. Am invatat lucruri noi. Am tras unele concluzii. Dulci, amare, amestecate, neutre. M-am mirat, dar m-am si bucurat. Sigur, intre timp am fost si mi-am scaldat corpul in mare. Mi-am perfectat auriul pielii. Am pielea ciocolatie, si-mi place. Par linistita. M-am deghizat iar… Am simtit ca ajung la o seninatate (ciudata, de altfel), a carei sursa n-am stiut sa o identific.  Am zambit si am ras. Am fost frenetica, ingaduitoare, pasionata, involburata, dar, in mod bizar, senina. Apoi a venit peste mine, reversul. Dorinta de izolare. De a nu iesi din casa… Am stat, de altfel, inchisa, intre duminica 4 AM, si miercuri, 7 PM. Trei zile intregi si 15 ore. Mult… Ca si cum simteam ca acele multe ore preced ceva. Cand am iesit, eram derutata, cumva decalata fata de lume. Intr-un univers paralel.  Am ras alaturi de oameni. Si culmea! Atunci s-a produs o minune. Nu mi-a venit sa cred, caci imi facusem un zid personal de aparare, cladit cu caramizi din scepticism si intarite cu tencuiala de cinism. Iar acoperisul era cerul acesta de cenusa, al unui iulie care nu e vara. Nu-mi dadusem voie sa sper, desi undeva, acolo, numaram… in ciuda fricii de ridicol, si a crustei aparente de seninatate inexplicabila. Oricum, e o vara ciudata. A fost o iarna interminabila, acum e o vara care nu seamana a vara, ci a toamna tarzie, morocanoasa, cu cer de cenusa. Parca vara nu mai vine niciodata, iar la toamna ne asteapta apocalipsa. Si apoi… acum, pentru unii oameni conteaza mai mult a avea decat a fi. A parea decat a sti. A vorbi decat a face. A planui decat a indrazni. A disimula decat a trai. A te inchide decat a iubi.  A te exhiba decat a simti. Nu-s ai mei. Ai mei, cei pe care-i simt, ii miros, ii recunosc, ii accept fara vorbe, din priviri si senzatii, sunt cei autentici. Dincolo de zidurile de cinism, scepticism, dincolo de zona de no man’s land a ne-asteptarii, dincolo de plafonul de ceata si cenusa. In ciuda apocalipsei, a negrei vesnicii si a nimicului. Cei care traiesc imprastiind lumina, ca si cand nimic nu s-ar sfarsi niciodata, sfidand pana si ideea de apocalipsa. Din toamna asta, sau de cand va fi sa vina. p.s. am vrut sa pun o poza mult mai « neagra », dar mi-a fost teama ca va sperii… Si nu meritati asta. Va multumesc ca sunteti. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

 Stiu ca sunt valoroasa, stiu ca sunt inteligenta, stiu ca pot sa fac lucruri, ca sunt puternica, ca sunt… Dar de fapt nu mai stiu lucrurile astea. Am doar constiinta unei forte resimtite in trecut, a unei puteri de atunci, a unei valori stiute atunci. Am primit ieri o confirmare a faptului ca sunt bine profesional, (« scrii frumos, fara clisee, uman« , aici vorbind de o scriitura cat se poate de serioasa si profesionala si nicidecum de locul asta, in care-mi dezvalui sufletul, sau de scrisori personale…). M-a umplut de bucurie auzul acestui lucru, am zambit increzatoare, si totusi, instantaneu, in minutul de dupa, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Pentru ca am realizat ca nu mai stiu lucrurile astea, si ca depind de auzul lor, ca sa merg mai departe, spre ziua de maine. Ultimele luni m-au erodat cumplit. A fost un tavalug al lucrurilor pravalit peste mine. Vreau sa redevin eu insami. Sa rasune casa de rasetele mele. Sa imi deschid ochii dimineata cu o privire senina. Sa pasesc hotarata spre mai departe. In ultimele luni ma simt exact ca un hamster intr-un butoias. Pedalez fara iesire, si aproape in gol. Ma doare. Mi-e dor de mine, cea care ma stiu. Cea solara, cea puternica, cea vesela. Nici n-am mai scris. Nu m-am simtit capabila. Blocaj. Pentru ca scrisul e o deschidere spre exterior. Acum, ma simt chircita. Ma simt in butoias. Ma bucur totusi ca cineva reuseste sa-mi provoace zambetul, chiar rasul… E un pas spre mai bine. O sa redevin eu. Daca ma asteptati… Revin! p.s. 1. Prin aceasta postare nu caut sa provoc complimente. Stiu, sunt un om bun si in regula. E descrierea starii in care ma simt acum. Fereastra spre interioare. 2. Nu cred ca spunand asta sunt mai putin puternica. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Hei, voi, aici sunt! N-am disparut. Nu inca. N-am murit. Nu inca. Nu m-am volatilizat. Nu inca. Au trecut zile si nopti pe langa mine, dimineti insorite, dimineti cu ploaie, dupa-amieze somnoroase, dupa-amieze pline de energie. Am ascultat zeci de melodii. Am pronuntat milioane de cuvinte. Am ascultat milioane de cuvinte. Am fost emitator, am fost receptor. Am cunoscut oameni frumosi. Am ras. Am si plans. Am baut vin. Am ascultat. Am gandit. Am continuat sa iubesc. Am simtit. Am facut fotografii. I-am lasat sa-mi puna flori in par. Sa ma priveasca si sa incerce sa ma faca sa zambesc. Sa creada ca ma cunosc demult si ca asta e bine. Sa imi multumeasca pentru ca am raspuns intotdeauna apelurilor. Si totusi, dincolo de astea, de inflorirea copacilor, de lumina, am avut in majoritatea timpului, in mine, imprejur, peste tot… o tristete de netrecut. In ciuda faptului ca oameni necunoscuti au venit, si mi-au daruit mult. Poate nici ei nu stiu cat de mult mi-au dat. Si in ciuda faptului ca am inceput sa invat sa primesc. Simplu, fara sa ma fâstâcesc, fara sa mi se para ca nu mi se cuvine. Fara traume. In ultimele doua zile am fost « agitata » (dupa spusele fostei mele colege de banca: « Te simt agitata« , intr-o discutie online- ea traind la niste mii de km, si da, simtea bine), « efervescenta » (dupa spusele unei prietene). Mi-am disimulat trairile, in spatele acestei agitatii, efervescenţe, (pe care interior o simteam ca o demenţă, cel putin una temporara.) Venea inca o saptamana, si nu vroiam sa o stiu. Nu vroiam sa o constientizez. Ca si cand nu numai la asta m-as gandi. Mai venea o saptamana, si o refuzam. A zecea. Am facut un exercitiu de vointa, si mi-a iesit. Sa nu mai scriu atunci cand se implineau. Si ce folos? Iata, scriu acum. Fail. Sigur, nu, nu mi-am propus sa nu mai scriu niciodata. Ci sa nu scriu atunci. De ce? nu stiu. Poate pentru ca 10 e cifra perfecta. In masura in care ar putea exista ceva perfect, in lumea noastra mica, umana. Poate pentru ca 10…10 e cifra din carnetul de note. Poate pur si simplu pentru ca mi-as dori sa numar invers. Sa nu mai numar pentru ca nu mai am de ce, pentru ca a fost un vis urat, m-am trezit si EL e aici sau acolo, vorbim, ascult, inteleg, intreb, mi se raspunde. Mi-e dor de urlu, mi-e dor de ma sui pe pereti, mi-e dor intr-un fel animalic, inuman! Si-mi innec dorul in ce? In nimicurile zilnice, si-n demenţă temporară. In munca si in comunicare frenetica. In ganduri si in schimburi de cuvinte fara importanta, cu oameni fara importanta. In jocuri si in imagini. Noi, vechi. Si nu, nu foloseste la nimic. In ciuda tuturor acestor lucruri, ma doare de mor, mi-e dor si ma doare, ma doare si mor de dor. Mor. Dor. Doare. Zece. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit…