stari de spirit – stari de asediu

Asta e, nu cred ca am ce sa fac. Trebuie sa ma obisnuiesc cu gandul ca parca am, cateodata, 16 ani. De fapt, aproape intotdeauna parca am 16 ani…. Asa-mi amintesc de mine si acum 5 ani, si acum 10 ani, si acum 15. Ma simt stangace, podidita de emotii, paralizata de ele, nestiind cum sa le manevrez, cum sa le stapanesc, cum sa le manuiesc, cum sa le imblanzesc. Brusc, ma simt paralizata, legata de maini si de picioare, cu sufletul palpitand in stomac, pulsand puternic. Imobilizata. Eu, asa de « brava », de curajoasa pana la inconstienta, cea care ma arunc in tot felul de imprejurari grele si careia nu-i e teama de lucruri dure, de conditii extreme si de munca grea, ma simt brusc o fetita care nu stie de unde sa apuce intamplarile. Pe de o parte sunt neinfricata, cu o imagine exterioara calma, puternica si hotarata, ca si cand as manca oameni pe paine la micul dejun, pe de alta parte zici ca-s fetita cu chibrituri. Am sufletul cat un puricel si privirea speriata. Sunt coplesita de emotii si de timiditate, si nu pot misca, ca si cand nu stiu ce si cum sa fac. Uneori, momentele acestea sunt inconfortabile, le simt pana la durere, cu teama si incordare, dar efectiv e ca si cand nu pot sa ies din ele.  Ma simt prizoniera intr-o fetita. In acele momente ma privesc in oglinda. Si nu ma regasesc. Din oglinda se uita la mine, zambitoare, cu intelegere, dar condescendent, o femeie blonda, blanda, puternica.  Iar eu nu ma regasesc in ea, cel putin nu acum. Astazi, eu sunt fetita cu chibrituri, imi palpita sufletul in burta, si-mi vine sa plang de emotie. Atunci nu ma mai uit la ea. Intorc privirea si ma uit inauntru.  Si ma simt ca la 16 ani, cel mult. Si pentru ca nu pot sa schimb asta, aleg sa ma bucur! Asta e, ma impac cu ideea! Am 16 ani. 16 ani si o secunda. O secunda de eternitate, caci e … share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-am zgariat masina, singură. Adică eu însămi am făcut-o. Prima data in viata. Nu chiar acum. Acum o luna si ceva. Atat mi-a trebuit cat sa sedimentez. Dupa atatia ani de permis, dupa atatea zeci de mii de km (ca sa nu zic sute de mii, desi as putea, pentru ca i-am facut)… Mi-am zgariat prima data masina. Nimic important, o prostie de zgarietura, superficiala. Dar rea pentru amorul propriu, pentru orgoliu. Rea. Ce ma enerveaza cel mai rau este ca… nu eram nici obosita (am condus incredibil mai obosita, de credeam ca nu mai ajung nicaieri niciodata), nu bausem nici o picatura de alcool, nu era nici ceaţă (cum am condus la un moment dat, intr-un noiembrie târziu, intr-o zi de sfârşit de lume, de nu vedeam la 30 cm in fata masinii, si la fiecare metru parcurs ziceam « Doamne ajuta ca n-am cazut in rapa« )… Da, si acum era seara, dar era rezonabil seara, adica 19.30. Nu eram obosita, nu era ceaţă, am permis de o mie de ani (ma rog, nu chiar o mie, dar am experienta mare). N-am zgariat in viata mea masina singura de un gard. Niciuna. Nici prima macar… Nici cand aveam permis de o zi, de o saptamana, de o luna. Hm. Acum, am zgariat masina de… de un gard, dar de …. de emotie. Am zgariat masina in fata casei lui. Am zgariat masina pentru ca sunt cu capul in nori si cu sufletul plin. Pentru ca in timp ce faceam parcarea laterala (in care excelez), ma gandeam la el,  frisoane… Da-o incolo de bucata de tabla, ca nici nu conteaza! M-a mirat doar intamplarea… prima data in viata. Si mi-a pişcat amorul propriu, evident… Si totusi, nu destul cat sa nu dezvalui asta 😉 Da, era pe 29 octombrie. Si ce fac acum? Involuntar, trasez geografia sentimentelor. Consemnez istoria senzatiilor (29 octombrie ocupa un loc anume…) Scriu pagini din atlasul emotiilor mele. Si multumesc acestui oras ca ma lasa sa respir acelasi aer pe care-l respira el. Ok, de acord, imi permite si… sa-mi zgarii masina langa casa lui 🙂 Mais c’est la vie. E o urma la care ma uit acum cu tandrete, face parte din istoria sufletului meu. Este o urma ca o vibratie a inimii, inspre el. Nici nu-mi vine sa o duc sa mi-o refacă. O privesc complice, imi vine sa-i fac cu ochiul… Fericita. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Fiecare secunda pe care am asteptat-o la semafoarele rosii de asta seara a fost o secunda impotriva ta. Si le-am urat din tot sufletul. Si le-am blestemat. Si le-am conjurat sa se faca verzi. Si m-am razbunat pe pedala de acceleratie. Si am facut-o sa geama. Insa intens m-am gandit la tine intre stopuri, cand apasam cu nesat pe pedala, cand strangeam volanul intre palme, cand schimbam vitezele, aproape masinal, fara niciun fel de gandire…. deja gest reflex, mecanic. Intens m-am gandit la tine oprita la acele semafoare, stopata in cursa mea catre lume, catre casa, catre tine, catre maine, catre fericire, catre viitor, sau catre ce cred ca poate veni. Intens m-am gandit la tine cand incalecam benzile albe, intr-un dement amuzament de om singur pe sosea… N-am stiut in ce limba sa te strig in noaptea care invaluise orasul, ce ultrasunete sa emit, incat tu sa auzi, dincolo de distante, dincolo de timp, dincolo de stavili, de piedici, de garduri, de bariere. N-am invatat inca limba aceea. Am ramas incepator, asteptand descifrarea promisa, invatacel cuminte si docil. Am urat semafoarele, asta seara. Ca si cand ele erau intre mine si tine. Ca si cand ma impiedicau. Am urlat din rarunchi in interiorul meu insami, in felul meu propriu, chemandu-te. Pe aceleasi voci, cu aceeasi intensitate cu care am blestemat luminile acelea rosii din calea mea. Si-apoi… si-apoi a venit verdele.  Cat din suflet mi-am pus in causul palmelor, intinzandu-l spre tine? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Azi m-am simtit brusc si inexplicabil foarte puternica. Din lacrimile, tristetea si peregrinarile ultimelor zile, m-am intrupat brusc, puternica. O putere interioara venita din intelegere.  Din toleranta. Din mediere. Din nevoia de a face lucruri. Eu, caci astazi nimeni nu le putea face. Am alergat de dimineata pana seara si am traversat lucruri. Am tinut-o pe mama de mana, i-am zambit, i-am spus ca sunt aici pentru ea. Asa cum si ea a fost intotdeauna pentru mine. M-am simtit eu, azi, mai puternica dintre noi doua. Am rezolvat probleme. Am discutat cu oameni. Am inteles unele lucruri. Am descoperit. Am zambit. Am dat cu pumnul in masa, m-am strambat a lacrimi (de nervi, nu de durere), am lacrimat in intimitate (de emotie, nu de durere). Am mangaiat cateii.  Am condus (orgasmic, insa fara furie, ci cu ganduri). Am pledat cauze (castigate, sper, nu pierdute). Am dat telefoane. Am primit telefoane. Mi s-au descarcat telefoanele de atata vorbit…. Am fost la birou, la tribunal, la hipermarket, la veterinar. Candva, printre atatea « lucruri de oameni mari », am facut si o nebunie adolescentina. Ca intr-un vis. Jumatatea mea de ora intr-o zi de matura alergatura. Am zambit gandindu-ma la reactii. Am zambit pentru ca iesise soarele.  Am zambit pentru ca ma simt puternica. Si maine e o zi. Negura zilei aceleia e departe. Gandurile ei, la fel. Au fost. Au fost, oare, vreodata, ale mele? Eu sunt o luptatoare, o supravietuitoare, cum mi-a spus o prietena azi. Candva, pe seara, am si ras. Un ochi plange, unul rade 🙂 Am ras imaginandu-mi comentarii de un anume fel intr-un anume context. Si da, timpul nu-i inca pierdut. M-am dat doi pasi in spate fata de mine insami si m-am privit. M-am masurat din cap pana-n picioare. Si iar am zambit. Nu-i rau. Nu-i rau deloc. Candva, sigur voi scrie cateva carti. Si-apoi am ras. Encore et encore…. Viata mea e un basm. La ce sunt buni prietenii? Pai cititi voi, si-mi faceti si mie un rezumat… p.s. Ma tot tin sa va spun: pasarea Phoenix e si ea tot un fel de pasarica. Pasarica alba-n cioc subtirica la mijloc se-ntrupeaza din foc. Din foc, din para, din viata amara, din scrum, din fum, din lacrimi si drum Din taciune, din carbune Din vraja si din minune Din negura, din pacura Din iubirea fara ura. Din palpaire, din siroire E vie dintr-o privire Din lacrimi de inger Din suvoi de plangeri Stralucitoare, fermecatoare, maiastra, Pasarea albastra. p.p.s. Versuri n-am mai scris din liceu 😉 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It