zbor

Nu-mi place mediocritatea sentimentelor, a relatiilor interumane si a vietii in general. Dar mai presus de toate, nu-mi plac cei care-i judeca pe ceilalti prin prisma mediocritatii si superficialitatii relatiilor lor. Faptul ca X sau Y n-au trait acelasi lucru ca si mine nu le da dreptul sa considere ca NU EXISTA ceea ce am trait eu 🙂 Asa cum nici eu nu judec ce au trait/traiesc ei, si este diferit de experientele mele. Mie, de pilda, nu-mi place viata lor. Sintagma « nu-mi place »,  insemnand ca nu mi se potriveste, nu-mi place « pentru mine ». Mi se pare mica si « inghesuita », fara intensitati, fara aspiratii, fara zbor. Insa nu-i judec. Daca lor li se potriveste, BRAVO. Felicitari, minunat, asa sa continue! Vant in pupa si mult succes pe aceeasi cale. Fiecare alege ce i se asorteaza, ce-i trebuieste, ce il implineste… Eu nu-i judec, si minima mea cerinta este sa nu ma judece. De aceea suntem diversi, lumea e larga si caile multe. Da, stiu, par neverosimila. Am intalnit des aceasta reactie. De neincredere in ceea ce spun, ca si cand n-am trait ce spun, ci ca si cum as recita din carti. Ei bine, nu, sunt REALA, dureros de reala cateodata. Chiar exista oameni ca mine, care au trait lucrurile pe care le spun. Si nu, nu mi-e rusine de ele, dimpotriva, ma mandresc cu intensitatile mele. Sa le ascund pentru ca sunt diferite de ale lor? Nu, nicidecum. Sunt ale mele, le-am trait, le traiesc, le asum. Si am de gand sa le mai traiesc. Ca exemplu, am avut parte de o dragoste intensa, fuzionala. (cu sotul meu). Unii spun ca am avut noroc (o sa tratez acest subiect, separat, pentru ca merita). Eu spun ca norocul si-l mai si face fiecare cu mana lui. Desigur, daca te multumesti cu « putin, dar sigur », putin primesti. Cat despre sigur, sigur nu-i nimic pe lumea asta, iertati-ma ca va spulber iluziile. Sigura e numai moartea :)) Cand vorbesc despre perioada respectiva, oamenii privesc cu neincredere. Da, sunt neverosimila. Si totusi, eu chiar traiesc asa. Asta mai ales pentru ca nu ma limitez la mediocru, ca si nivel. Pentru ca tintesc sus. In viata mea exista zbor. Dar e la indemana oricui, cred eu. E suficient sa-ti doresti, sa nu te limitezi la nivelul mediu. Pana la urma, fiecare cu alegerile sale, eu nu judec oamenii care se limiteaza la nivelul mediu, daca lor le este bine in pielea lor cu viata lor. Tot ce doresc este sa nu ma judece pe mine, pentru ca zbor… Si zbor pentru ca nu mi-e teama sa traiesc. Pentru ca nu-mi refuz libertatea. Pentru ca nu ma multumesc cu o viata ca a majoritatii. Pentru ca nu mi-e teama sa ies de pe cararile batatorite. Da, sunt si traditionalista, atunci cand asta mi se potriveste, desigur… Dar in rest, zburd si zbor. Si tocmai de aceea oamenii-si amintesc despre mine pentru libertatea sufletului. E trasatura mea definitorie. Insa taxezi usor ce nu intelegi, si nu…

Cand esti ranit, te sperii. Te doare. Si doare al naibii, ti se pare ca s-a terminat lumea si ca nu o sa mai traiesti. Fara celalalt, e intuneric, e retezare, e noapte, e moarte. E nimic. E neant. Si te temi. Si nu vrei sa mai doara. Si atunci te feresti. Cum te feresti ? Ridici ziduri. Sapi santuri, le umpli cu apa otravita si cu crocodili. Faci punti, pe care le ridici, ca sa nu cumva sa treaca cineva peste santurile cu apa. Te baricadezi. Te inchizi. Te fereci, cu sapte lacate de fier care ruginesc intre timp, pentru ca nu le deschizi in fata nimanui. Nu lasi pe nimeni in preajma ta, pentru ca inca te doare durerea trecuta, si iti lingi ranile. Si nu stii daca ii vei supravietui acestei dureri, daramite unei potentiale dureri urmatoare… Ti-e peste puteri sa crezi, sa intelegi. Ti se intuneca mintea. Esti pe cale sa ti se scurga sufletul printre degete. Esti pe cale sa iti pierzi aerul, lumina, cuvintele. Te simti la capat, inspre sfarsit, si pentru ca nu e sfarsit la propriu, e si mai rau. Si iti gasesti o cale de supravietuire acolo, in felul tau, chiar daca nesatisfacator, chiar daca nu e chiar viata, ci un surogat, lipsit de toate simtirile, toate miresmele, toate culorile, dar macar sa nu te mai doara. Si lingi iar ranile. Si pui bandaje. Si te doare… Incerci sa uiti. Insa… nu esti multumit. Iti doresti sa zbori. Macar in somn, iti mai amintesti senzatiile. Mai stii ce fiori simteai cand te uitai in ochii ei, sau cand te lua de mana… Si sufletul tau nu e multumit… te infioara dorinta, te rascoleste, te arde ca un fier viu in carne. Dar, pentru ca te doare, si-ti e frica, nu vrei sa recunosti ca vrei altceva. Si negarea asta merge atat de departe, pana la a-ti nega dorintele chiar si in fata ta. Nu-ti mai recunosti nici in oglinda ca iti doresti sa mai zbori, macar o data, macar un minut, macar o secunda, care te apropie de eternitate. Cu timpul, te zidesti atat de tare, inca incerci sa te convingi pe tine insuti ca nici nu-ti doresti sa apara cineva. Si cand apare, daca totusi apare, de undeva, din neant, e o deruta totala in capul tau… Deruta sentimentelor e grava. E mai grava decat deriva continentelor. Si daca vine cineva sa bata la usa ta, nu-i deschizi. Esti chiar in stare sa ii dai branci, de pe metereze, chiar daca va cadea, de pe zidurile fortaretei, in apa cu crocodili. Desi, inconstient, iti doresti atat de mult o apropiere… Si totusi, esti gata sa musti. Sa musti, ca sa indepartezi. Pentru ca si tie ti-a fost rau, si inca te doare. Alege sa te salvezi… iertand. Pentru tine, mai ales. Ceilalti, poate nu conteaza in ecuatia asta. Dar tu, tu contezi. Scoate-ti bandajele, lasa pe cineva sa te mangaie pe locul ranit. Reinvata sa zbori. Este atat de firesc. Acel cineva…