Fortareata care neaga zborul

23 octobre 2010

Cand esti ranit, te sperii. Te doare. Si doare al naibii, ti se pare ca s-a terminat lumea si ca nu o sa mai traiesti. Fara celalalt, e intuneric, e retezare, e noapte, e moarte. E nimic. E neant. Si te temi. Si nu vrei sa mai doara. Si atunci te feresti. Cum te feresti ? Ridici ziduri. Sapi santuri, le umpli cu apa otravita si cu crocodili. Faci punti, pe care le ridici, ca sa nu cumva sa treaca cineva peste santurile cu apa. Te baricadezi. Te inchizi. Te fereci, cu sapte lacate de fier care ruginesc intre timp, pentru ca nu le deschizi in fata nimanui. Nu lasi pe nimeni in preajma ta, pentru ca inca te doare durerea trecuta, si iti lingi ranile. Si nu stii daca ii vei supravietui acestei dureri, daramite unei potentiale dureri urmatoare… Ti-e peste puteri sa crezi, sa intelegi. Ti se intuneca mintea. Esti pe cale sa ti se scurga sufletul printre degete. Esti pe cale sa iti pierzi aerul, lumina, cuvintele. Te simti la capat, inspre sfarsit, si pentru ca nu e sfarsit la propriu, e si mai rau. Si iti gasesti o cale de supravietuire acolo, in felul tau, chiar daca nesatisfacator, chiar daca nu e chiar viata, ci un surogat, lipsit de toate simtirile, toate miresmele, toate culorile, dar macar sa nu te mai doara. Si lingi iar ranile. Si pui bandaje. Si te doare… Incerci sa uiti.
Insa… nu esti multumit. Iti doresti sa zbori. Macar in somn, iti mai amintesti senzatiile. Mai stii ce fiori simteai cand te uitai in ochii ei, sau cand te lua de mana… Si sufletul tau nu e multumit… te infioara dorinta, te rascoleste, te arde ca un fier viu in carne. Dar, pentru ca te doare, si-ti e frica, nu vrei sa recunosti ca vrei altceva. Si negarea asta merge atat de departe, pana la a-ti nega dorintele chiar si in fata ta. Nu-ti mai recunosti nici in oglinda ca iti doresti sa mai zbori, macar o data, macar un minut, macar o secunda, care te apropie de eternitate.
Cu timpul, te zidesti atat de tare, inca incerci sa te convingi pe tine insuti ca nici nu-ti doresti sa apara cineva. Si cand apare, daca totusi apare, de undeva, din neant, e o deruta totala in capul tau… Deruta sentimentelor e grava. E mai grava decat deriva continentelor. Si daca vine cineva sa bata la usa ta, nu-i deschizi. Esti chiar in stare sa ii dai branci, de pe metereze, chiar daca va cadea, de pe zidurile fortaretei, in apa cu crocodili. Desi, inconstient, iti doresti atat de mult o apropiere… Si totusi, esti gata sa musti. Sa musti, ca sa indepartezi. Pentru ca si tie ti-a fost rau, si inca te doare.
Alege sa te salvezi… iertand. Pentru tine, mai ales. Ceilalti, poate nu conteaza in ecuatia asta. Dar tu, tu contezi. Scoate-ti bandajele, lasa pe cineva sa te mangaie pe locul ranit. Reinvata sa zbori. Este atat de firesc. Acel cineva te va tine de mana, si vei zbura instinctiv. Ca si cand nu ti-ai fi ars niciodata aripile. Sufletul tau si simtirile se regenereaza. Iesi din fortareata! Deschide portile! Lasa puntile jos! « Alege sa te salvezi, iertand! »

p.s. Acest articol este raspuns la statusul Deliei Vlasceanu, de ieri, si anume:  » Te simti ranit. Te simti lipsit de iubire. Te aperi ca sa eviti alte rani. Devii ostil si indisponibil afectiv. Ajungi sa vezi dusmani peste tot si iti fauresti un scut impotriva tuturor. Chiar si in fata iubirii. Nu o mai vezi, nu o mai recunosti, desi sufletul tau plange inconstient dupa ea. Alege sa te salvezi, iertand!:) » Am dat share, iar Delia a revenit asta seara, provocandu-ma,  lansandu-mi manusa si intrebandu-ma de ce m-a atins acel status si de ce am dat share. Ce vedeti mai sus este raspunsul…  N-are nicidecum legatura cu ceva trait vreodata de mine. Eu nu am procedat niciodata asa, sa ma inchid, sa ma zidesc. Eu ma regenerez, ca pasarea Phoenix, si o iau intotdeauna de la capat ca noua. Insa acest text e scris din observatii succesive asupra celor din jur…

Scriu cum respir. Traiesc cu pasiune, si nu mi-e teama ca o sa ard pana la ultima bucatica. Nu ma economisesc... de ce as face-o? :) Spirit ludic, care considera ca râsul e cea mai importanta arma pe care o avem in viata, voi continua sa zâmbesc şi să glumesc cât voi exista. Iubesc, respir, traiesc, exprim, toate la intensitate maximă. Nu ofer şi nu doresc jumătăţi de măsură. Şi mai ales, scriu. Scriu cum respir.

5 Comments

  • Ca bine le zici tu mereu… asa e, de la cap la coada. Cu precizarea ca e destul de greu sa stii daca cineva vine sa te mangaie, sau vine sa-ti mai traga una, fara sa sesizeze ca deja nu mai ai loc se asa ceva? Asta e dilema, sa risti si sa castigi eventual, sau sa nu mai risti si sa te vindeci treptat… ca oricum te vindeci intr-un final. Si tot timpul poate fi cel care te ajuta sa si uiti, doar ca dureaza ceva 😉

    1. E bine sa (mai) risti. Daca nu risti, la ce bun sa mai traiesti?
      Sa te vindeci? Pai te vindeci si ramai ne-intreg. Beteag. Neimplinit. Fara zbor.
      Eu cred ca oricand merita sa risti. Chiar daca da, doare al dracului 🙁 Ustura. Fier rosu direct pe suflet.
      Eu simt acum pe pielea mea. Si doare, da, n-as indrazni sa spun ca nu doare. Dar asta e viata. Restul e hibernare. Supravietuire, la limita de jos. Viata e despre zbor!

Laisser un commentaire

Votre adresse e-mail ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *