speriata

Batai in usa, in strada, cu gheara aceea de bronz destinata sa te anunte ca cineva te cauta. Rasuna tare si strident in seara bordeleza. Deschid ferestrele casei, de la etaj, cele care dau spre intrare. Vad pompierii, in uniforma. Cazarma lor, pentru tot orasul, se afla vizavi, in piateta. Ii auzim cand pleaca la alarmele de foc. Auzim sirenele dinauntrul cazarmei, care le dau alarma sa plece. Acum, sunt la usa noastra. Ma intreaba: « Aici sta Franck Ducourt? » Recunoscandu-i pe amicii de amuzament ai iubitului meu, le spun: « Da, dar reveniti mai tarziu, nu este acasa. » Ei imi spun: « Domnisoara, nu va speriati, este in regula, dar a avut un accident si l-am transportat la spital, la urgente. » Eu, razand din toata inocenta celor 22 de ani ai mei, naiva si vesela, ii resping cu mana, nepasatoare, zambitoare, presupunand ca e o gluma de-a lor: « Veniti mai tarziu, n-auziti? Nu e acum aici, e la un prieten, se va intoarce. » Pompierul ma priveste ingrijorat, de sub casca, o privire de om bun, neintelegand cum ma poate convinge. Repeta din nou, cu vocea impregnata de cat de multa seriozitate poate el: « Domnisoara, prietenul dumneavoastra este la spital. L-am transportat noi. Nu va speriati, este in regula, e constient, dar va roaga sa mergeti la el. » Ii mai resping o data. Oamenii, nedumeriti, insista. Si brusc, realizez. Oamenii acestia, care transporta raniti toata ziua, care intervin la accidente, n-ar face niciodata asemenea glume. Ce-o fi fost in mintea mea? Copil nesabuit!!!!! Si brusc, in fata mea se rupe cerul. Se despica, mi se invarte podeaua sub picioare. Vazand dupa reactia mea, ca in sfarsit, il cred, pompierul repeta, duios: « Este in regula, nu va speriati » Sufletul mi-e tandari. Nu pot fi linistita pana nu-l vad, pana nu-l strang in brate, pana nu-l privesc in ochi. E tensiune multa in mine, dar lacrimile nu vin. Marile dureri si marile sperieturi sunt mute. Autobuzele nu mai merg, e trecut de ora 23. Bistroul de la parterul casei noastre e inchis. Frank era plecat cu masina. N-am cu ce sa ajung la spital, si mi-e mult prea rau. Cobor, intr-o suflare, la parter, imbracata fix cum eram, ies navala pe usa grea, de lemn masiv. Mana batanta de bronz se balangane, trantesc usa, zornaie geamurile, tremura peretii, nu-mi pasa. As darama casa, si nu mi-ar pasa. Navalesc in restaurantul turcesc de vizavi. Il privesc pe Ahmet, patronul, un tanar de 25 de ani, si spun, contrastant de calma: « Te rog, du-ma la spital, Franck e la urgente. » Nu mai stiu drumul, nu mai stiu cum am intrat, nu mai stiu decat ca mi-a fost bine cand l-am vazut. Era acolo, imi zambea. Accident de masina. Doar bratul rupt, nu purtase centura, si instinctiv, pusese mana in parbriz, sa se apere. Il strang nebuneste in brate, insetata… Insa, pe cat de greu mi-a fost sa cred ca era la urgente, pe atat de marcata am ramas de atunci… De cate ori intarzia, in anii urmatori,…

Asta e, nu cred ca am ce sa fac. Trebuie sa ma obisnuiesc cu gandul ca parca am, cateodata, 16 ani. De fapt, aproape intotdeauna parca am 16 ani…. Asa-mi amintesc de mine si acum 5 ani, si acum 10 ani, si acum 15. Ma simt stangace, podidita de emotii, paralizata de ele, nestiind cum sa le manevrez, cum sa le stapanesc, cum sa le manuiesc, cum sa le imblanzesc. Brusc, ma simt paralizata, legata de maini si de picioare, cu sufletul palpitand in stomac, pulsand puternic. Imobilizata. Eu, asa de « brava », de curajoasa pana la inconstienta, cea care ma arunc in tot felul de imprejurari grele si careia nu-i e teama de lucruri dure, de conditii extreme si de munca grea, ma simt brusc o fetita care nu stie de unde sa apuce intamplarile. Pe de o parte sunt neinfricata, cu o imagine exterioara calma, puternica si hotarata, ca si cand as manca oameni pe paine la micul dejun, pe de alta parte zici ca-s fetita cu chibrituri. Am sufletul cat un puricel si privirea speriata. Sunt coplesita de emotii si de timiditate, si nu pot misca, ca si cand nu stiu ce si cum sa fac. Uneori, momentele acestea sunt inconfortabile, le simt pana la durere, cu teama si incordare, dar efectiv e ca si cand nu pot sa ies din ele.  Ma simt prizoniera intr-o fetita. In acele momente ma privesc in oglinda. Si nu ma regasesc. Din oglinda se uita la mine, zambitoare, cu intelegere, dar condescendent, o femeie blonda, blanda, puternica.  Iar eu nu ma regasesc in ea, cel putin nu acum. Astazi, eu sunt fetita cu chibrituri, imi palpita sufletul in burta, si-mi vine sa plang de emotie. Atunci nu ma mai uit la ea. Intorc privirea si ma uit inauntru.  Si ma simt ca la 16 ani, cel mult. Si pentru ca nu pot sa schimb asta, aleg sa ma bucur! Asta e, ma impac cu ideea! Am 16 ani. 16 ani si o secunda. O secunda de eternitate, caci e … share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It