acceleratie

Imi place sa conduc, am spus intotdeauna ca simt o placere deosebita in asta.  Sa fiu eu cu asfaltul, cu gandurile mele si cu drumul care se asterne in fata. Conduc diferit in functie de faptul ca sunt sau nu insotita. Daca sunt insotita, sunt (incerc sa fiu) mult mai cuminte. Nu ca n-as fi cuminte cand sunt singura in masina. Dar, insotita, am intelegere pentru partenerul meu de drum, si incerc sa nu sperii, sa fiu coerenta si “dulce” in condus, si sa apas un pic mai putin pe acceleratie. Dulce insemnand “cu gesturi curgatoare”, dar ferma, caci urasc mamaligile, persoanele indecise si moi, mai ales la volan. De aceea cam sunt de acord cu barbatii cand spun ca femeile conduc prost. E adevarat, chiar daca o sa va fac sa urlati, pe domnisoarele si doamnele care ma cititi. De minim 8 ori din 10 cand cineva ma incurca in circulatie, cand cineva blocheaza o situatie, cand cineva nu stie sa anticipeze si nu simte miscarea urmatoare, ba chiar se pierde incurcand si pe ceilalti, aceea este o femeie. Eu, desi sunt foarte feminina ca si aparenta, desi sunt delicata, blonda, desi par fragila, conduc ca Starsky & Hutch (comparatia nu-mi apartine:  asa imi spuneau toti colegii mei din Franta, barbati, iar acolo barbatii sunt foarte misogini, apropierea de Italia ajutand mult la misoginismul lor). Nu-s neaparat smucita, dar sunt ferma, decisa, am fler, anticipez miscarile celorlalti, il simt pe cel susceptibil de a face o prostie, si in cea mai mare parte a timpului, nu ma insel niciodata, acel partener de drum facand una sau mai multe prostii. Il simt din felul sovaielnic in care poarta masina, din felul in care sta la volan, din felul cum priveste, cum demareaza la stopuri, din multe…. Am condus sute de mii de kilometri si nu ma satur, imi place mult. Dar n-am fost intotdeauna asa. Cum spunea foarte bine Philippe, permisul de conducere este “un permis”, asa cum numele sau il indica, adica iti da dreptul de a conduce. Ai voie sa te sui la volan si sa conduci masina, atat. De invatat, inveti mult mai tarziu, pe parcurs, iar unii niciodata, pentru ca dincolo de ceea ce se invata, exista unii care simt si altii care nu simt, implicit nu vor conduce niciodata ca cei care poseda acel instinct. Eu mi-am luat permisul la Bucuresti, conducand o Dacie 1300 (oh, da!) la scoala auto Ilioara (desi déjà existau alte scoli, private… dar ma rog, aveam incredere in « traditie »). Pentru ca mi-am luat permisul la Bucuresti, nu eram inhibata de marile orase, de strazi largi, de aglomeratie, de intersectii, de tramvaie, de oameni, de troleibuze, masini, treceri de pietoni, pasaje si altele. Insa ma speria foarte rau condusul pe drumuri exterioare, mai ales pe drumuri asa cum noi nu avem, respectiv autostrazi. Pe principiul “nu-i da omului ce poate duce”,  imediat dupa ce mi-am luat permisul (eram studenta la jurnalism la Bordeaux), am nimerit intr-un stagiu de doua luni (la…

Fiecare secunda pe care am asteptat-o la semafoarele rosii de asta seara a fost o secunda impotriva ta. Si le-am urat din tot sufletul. Si le-am blestemat. Si le-am conjurat sa se faca verzi. Si m-am razbunat pe pedala de acceleratie. Si am facut-o sa geama. Insa intens m-am gandit la tine intre stopuri, cand apasam cu nesat pe pedala, cand strangeam volanul intre palme, cand schimbam vitezele, aproape masinal, fara niciun fel de gandire…. deja gest reflex, mecanic. Intens m-am gandit la tine oprita la acele semafoare, stopata in cursa mea catre lume, catre casa, catre tine, catre maine, catre fericire, catre viitor, sau catre ce cred ca poate veni. Intens m-am gandit la tine cand incalecam benzile albe, intr-un dement amuzament de om singur pe sosea… N-am stiut in ce limba sa te strig in noaptea care invaluise orasul, ce ultrasunete sa emit, incat tu sa auzi, dincolo de distante, dincolo de timp, dincolo de stavili, de piedici, de garduri, de bariere. N-am invatat inca limba aceea. Am ramas incepator, asteptand descifrarea promisa, invatacel cuminte si docil. Am urat semafoarele, asta seara. Ca si cand ele erau intre mine si tine. Ca si cand ma impiedicau. Am urlat din rarunchi in interiorul meu insami, in felul meu propriu, chemandu-te. Pe aceleasi voci, cu aceeasi intensitate cu care am blestemat luminile acelea rosii din calea mea. Si-apoi… si-apoi a venit verdele.  Cat din suflet mi-am pus in causul palmelor, intinzandu-l spre tine? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It