16 ani si-o secunda

Asta e, nu cred ca am ce sa fac. Trebuie sa ma obisnuiesc cu gandul ca parca am, cateodata, 16 ani. De fapt, aproape intotdeauna parca am 16 ani…. Asa-mi amintesc de mine si acum 5 ani, si acum 10 ani, si acum 15.

Ma simt stangace, podidita de emotii, paralizata de ele, nestiind cum sa le manevrez, cum sa le stapanesc, cum sa le manuiesc, cum sa le imblanzesc. Brusc, ma simt paralizata, legata de maini si de picioare, cu sufletul palpitand in stomac, pulsand puternic. Imobilizata. Eu, asa de “brava”, de curajoasa pana la inconstienta, cea care ma arunc in tot felul de imprejurari grele si careia nu-i e teama de lucruri dure, de conditii extreme si de munca grea, ma simt brusc o fetita care nu stie de unde sa apuce intamplarile.
Pe de o parte sunt neinfricata, cu o imagine exterioara calma, puternica si hotarata, ca si cand as manca oameni pe paine la micul dejun, pe de alta parte zici ca-s fetita cu chibrituri. Am sufletul cat un puricel si privirea speriata. Sunt coplesita de emotii si de timiditate, si nu pot misca, ca si cand nu stiu ce si cum sa fac.
Uneori, momentele acestea sunt inconfortabile, le simt pana la durere, cu teama si incordare, dar efectiv e ca si cand nu pot sa ies din ele.  Ma simt prizoniera intr-o fetita. In acele momente ma privesc in oglinda. Si nu ma regasesc. Din oglinda se uita la mine, zambitoare, cu intelegere, dar condescendent, o femeie blonda, blanda, puternica.  Iar eu nu ma regasesc in ea, cel putin nu acum. Astazi, eu sunt fetita cu chibrituri, imi palpita sufletul in burta, si-mi vine sa plang de emotie. Atunci nu ma mai uit la ea. Intorc privirea si ma uit inauntru.  Si ma simt ca la 16 ani, cel mult. Si pentru ca nu pot sa schimb asta, aleg sa ma bucur! Asta e, ma impac cu ideea! Am 16 ani. 16 ani si o secunda. O secunda de eternitate, caci e …