criptice – pour les connaisseurs

Zilele astea e destul de complicat. Tac, pentru ca nu stiu sa vorbesc, mai mult decat comunicarea cotidiana sau profesionala. Tac, pentru ca nu pot sa scriu. Ma misc de colo-colo. Par reala, vie, normala, pozitiva, par eu, cea zambitoare. Ba chiar, nici nu am permisiunea lumii inconjuratoare sa fiu altfel. S-au obisnuit cu mine vie, optimista, si ma amendeaza cand par altfel. Ma trimit la colt ca si cand n-as fi eu, ci doar o copie a mea. Rejecteaza pur si simplu alta aparenta, alta senzatie, alta infatisare, alte trairi. Refuza un alt eu. Si am sa incetez si sa scriu, oriunde, in orice loc, pentru ca se simte, si nu-mi doresc neaparat asta. Ba-n plus, sunt penalizata pentru ca sunt « altfel » decat hotarasera ei, la unison, ca sunt. Pana la urma suntem imaginea noastra exterioara, in raport cu ceilalti, mai mult decat suntem noi, cei adevarati, fara umbre. Oricat de adevarati si sinceri am fi, oricat de autentici, oamenii imbratiseaza o imagine si o intronizeaza. Cum te abati putin de la ea, nu mai esti tu. Te cheama inapoi, pe tine, cel adevarat. Cei pe care ei il cred adevarat. Cel pe care l-au hotarat. Si pana la urma, probabil ca doar imaginea exterioara conteaza. Cum spuneam, nu ma dezbraca nimeni in sufletul gol sa ma controleze cum imi este, de fapt. Si cred ca e bine ca par luminoasa, pozitiva, puternica, vesela. Nici nu mi-ar placea altfel, de fapt. Sunt constatari, nu condamn atitudinea lor. Poate si eu, la randul meu, fac asta altora. Desi eu stiu ca sunt absolut ingaduitoare, si discreta, si nu prea-mi permit ganduri in alb/negru si « condamnari » ale oamenilor. Oricat de « extremista » as fi in sentimente, sunt toleranta in relatiile umane, si permisiva. Dar poate ca e mai bine cum sunt ei. Poate ca e bine ca refuza alta imagine a mea. Pana la urma, eu sunt cea care tine extrem de mult la intimitate, si apăr cu ghearele si dintii ceea ce consider privat. A nu percepe din mine decat fetita vesela, optimista, care glumeste si sub furtuni, care nu-si pierde simtul umorului, e poate foarte bine. Ei refuza partea intunecata, cinismul umorului meu care aluneca in macabru (ma penalizeaza de fiecare data pentru asta), tristetile mele. O cheama inapoi pe luminoasa. Si poate ca e bine asa. Pana la urma, ei ma ajuta sa-mi pastrez trairile intime dincolo de perdeaua groasa pe care am tras-o intre public si privat, in viata mea, si pe care nu doresc nicicand sa o inlatur. Mi-e greu in unele zile. Date pregnante in viata mea. Ironia sortii, pe 17 aprilie am pierdut un om, si tot 17 aprilie m-a facut sa cunosc alt om. La niste ani distanta. Tot ironia sortii, zilele astea mananc bomboane Bucuria. Cum suna? Sunt trista si mananc Bucuria. N-o mai manca, traieste-o. De unde sa o cumpar? Nu se cumpara… bomboanele se cumpara. Cu bomboanele e infinit mai usor. Insa bomboanele indulcesc doar putin… Derizorie bucurie. Efemera, non-profunda, superficiala…

Pentru mine, barbatul pe care-l iubesc inseamna « acasa ». Acesta este sentimentul meu de apartenenta. Nu pamantul, nu tara. Sunt bine acolo unde e el, unde respira el, pe unde-i calca pasii, fie acest loc situat intr-o padure salbatica, pe creasta unui munte, intr-un oras aglomerat, intr-un desert. Orice loc, cat de neprimitor ar fi, devine primitor daca cel pe care-l iubesc este acolo. Acasa inseamna in bratele lui. Pe umarul lui. Langa el. Mi-e bine asa, indiferent de ceea ce se intampla in jur. Nu am sete de posesiuni si nici nu consider ca acasa e unde m-am nascut sau unde am construit lucruri. Succesiv, acasa poate fi aici sau acolo, in functie de unde e el. Acasa e in suflet, nu este o indicatie geografica. Eu port acest acasa cu mine, dar nu, nu ca melcul, ci mult mai putin « fizic ». Acasa e acolo unde simt iubire. Acolo unde daruiesc. Acolo mi-e bine, acolo mi-e cald, acolo am incredere in mine, acolo ma simt coplesita. Acolo plang de bucurie, acolo ma emotionez, acolo vibrez. Acolo trec de pragul lacrimilor, acolo explodez de placerea simturilor. Si de acest prea plin sufletesc. Acolo unde te simt pe tine. Fie ca ma tii in brate, fie ca esti plecat, te simt. Te stiu, nu esti prea departe, te simt cu toate simturile obisnuite, dar mai ales cu cele de femeie indragostita. Adulmec cu pofta si nesat vazduhul care tremura in preajma ta. Iti miros pielea, iti simt fiecare por, iti simt dorinta si stiu ca ti-o transmit pe a mea, astfel dublandu-le pe amandoua. Te simt tresarind, si tresalt si eu. Te simt vibrand si ma cuprinde o moleseala incomparabila, o dorinta fierbinte, ardenta, impetuoasa. Petalele mi se umplu de roua in asteptarea fructului tau zemos. Dorinta ma locuieste asa cum stiu ca si tu o porti in interior. E soare, pentru ca tu esti luminos. Chiar si posac, tu esti lumina mea, zambetul meu. E bine, pentru ca tu esti aici. Pur si simplu, tu esti lumea mea, singura constanta de trebuinţă, singurul « lucru » care-mi este necesar ca sa simt ca mi-e bine, ca mi-e cald. Ca sunt acasa. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ma gandeam de cateva zile… Locul acesta a devenit mai public si mai cunoscut decat ma asteptam sau decat intentionam sa fie atunci cand mi-am creat blog. Mi-am creat blog dintr-o joaca, si nu pentru a scrie (nu resimteam nevoia sa scriu online, la vedere). Participasem la Campionatul de Gatit in aer liber si doream sa pun undeva online povestea si fotografiile, ca sa le poata vedea prietenii mei, fara sa am nevoie sa le povestesc pe rand fiecaruia. Nu aveam deloc de gand sa scriu cu regularitate, credeam ca o sa las acolo acea postare unica (despre Campionatul de Gatit), si initial nici macar nu doream o asociere cu numele meu (identitatea mea reala). Nu stiu ce anume m-a determinat, ulterior, chiar sa scriu. Insa in ultimele saptamani, locul acesta a devenit cam public, iar eu ma gandesc din ce in ce mai mult cum sa procedez. Eu am cam scris ce am simtit, intotdeauna. Sunt vagi si criptice postarile, mai ales cele personale, dar tot mi-e teama ca sunt prea exhibate, ori eu tin foarte mult la intimitatea si la partea deplin privata a vietii mele. Nu ma intelegeti gresit, ma bucur mult de existenta voastra, de faptul ca ma cititi si ca va place. Ma bucur de fiecare feed-back, si de reactiile fiecaruia dintre voi care se regaseste in ce scriu aici, sau care imi sugereaza sa scriu o carte. Imi pun doar intrebari mie insami, cu voce tare, daca nu cumva e cazul, sa nu mai scriu aici niciodata « personale », oricat de vagi ar fi. Pentru ca, oricat imi sunteti de dragi, tin mult la intimitatea mea, si nu o vreau « sub reflectoare ». share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sa incep abrupt, caci altfel nu se poate. Acum doua zile am fost la Fundeni. Am vizitat o prietena (pe care parca o stiu de o mie de ani, desi am vazut-o abia a doua oara), care sta cu mama ei, internata. Mama e sub perfuzii, nu se poate deplasa, si prietena mea sta cu ea sa o ajute. Eu n-am fost niciodata pana acum, in ziua de azi, la acel spital. Nici macar nu stiam unde este. Stiam foarte vag, si am bajbait ca sa ajung, si ca sa intru (am intrat in celalalt, cel de alaturi). In sfarsit, am intrat, am vazut-o. Ne-am imbratisat. M-a emotionat extrem, inca de la prima fraza. « Uf, ce frumos mirosi, eu nu mai stiu ce e acela parfum, si rochie ». Instantaneu mi s-a oprit respiratia si mi-au dat lacrimile, dar m-am stapanit, sa nu ma vada. Ultimul lucru de care avea ea nevoie erau lacrimile mele, ea avea nevoie de zambetele si puterea mea. Toata intrevederea, care s-a petrecut la bufetul spitalului, am fost extrem de tulburata, gandindu-ma la ce inseamna acele circumstante, pentru ea. Inca si acum, cand scriu aceste cuvinte sunt impartita, sfasiata, mai bine-zis,  intre durerile mele adanci si rusinea de a avea aceste dureri, atunci cand exista oameni care stau alaturi de parintii lor, in spital, cu perfuzii. Mi se intuneca mintea, nici nu pot sa gandesc asta. Ma doare sufletul. Acum, in afara de durerile mele, am un profund sentiment de culpabilitate. Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. Eu plang pentru trandafirul care moare, pe care-l asociez cu niste date legate de povestea mea. Dar e doar un trandafir, nu un om. Iar povestea poate totusi sa aiba final fericit, de ce sa o leg de un trandafir care s-a uscat? Pragmatic vorbind, aud ca acel gen de trandafiri sunt hraniti cu diverse ingrasaminte ca sa tina ca un buchet: doua-trei saptamani. Daca am sa reusesc sa-l reinvii, minunat. Daca nu, am sa sadesc unul, adevarat. Nu am dreptul sa ma las abatuta, sa fiu zob. Grave nu-s decat boala si moartea. Sa-mi scriu fraza asta de o mie de ori, peste tot. Povestea mea poate fi buna. Trandafirul poate trai, si chiar daca nu, e doar un trandafir. O priveam in acea dupa-amiaza pe prietena mea, micuta, in negru, incercam sa ii abat gandurile (de asta avea nevoie), povestindu-i de ale mele, verzi si uscate, zilele asta mai mult uscate decat verzi. Peregrinarile mele, framantarile mele sentimentale, iubirea care ma mistuie, lucrurile care ma preocupa… O priveam si incercam sa nu detecteze jalea din mine. O priveam si stiam ca are minutele numarate, pana sa se intoarca in salon. Ii sunase telefonul de doua ori, era intrebata cand revine… Eu eram pauza ei,…