criptice – pour les connaisseurs

A trecut aproape si luna mai. N-am murit. Am crezut ca voi muri, cat de jos eram si cat ma durea, si cat cazusem de brusc si adanc. Refuzam soarele si cerul albastru, lumina si caldura, eu, o solara. E drept, am avut si treaba, destul de multa. Nu mi-as fi permis sa nu fiu acolo, sa nu fac ce trebuie, sa deceptionez oameni. A fost uneori complicat, cu pret mare ca sa fiu in regula. Privirea mea trada des starile mele interioare, golul din mine, tristetea mea. Candva, in luna asta, am vomitat de oboseala, de suparare, de nesomn, de tristete, fara sa am de fapt ce, nemancand de zile intregi. Candva, in luna asta, am fost la aniversari ale unor prieteni. Am zambit, si mi-a fost bine, si le multumesc. Candva, in luna asta, am  mers pe strada fara sa ma prabusesc, dupa ce ma clatinasem. Candva, in luna asta, am iesit la masa cu un barbat, am rezistat in fata privirilor sale admirative, in fata mirarilor sale [« ce e cu tine, esti trista?« ], si incercand sa-mi smulg un zambet de undeva din interior, de departe, am spus: « Sunt bine, nu-i nimic. » Candva, in luna asta, am stat o noapte intreaga si m-a gasit dimineata privind zorile intr-o cafenea, unde ascultasem povesti ale unui baiat, gandind ca daca-l vindec de dureri, ma vindec si eu. Candva, luna asta, am si trait. Candva, luna asta, am plans, si am incetat sa plang, si am plans iar. Ma rog, a mai trecut si mai. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Absolut tulburator. In ultimele doua zile, desi atat de departe, suntem atat de aproape.  Mai aproape ca niciodata, pentru ca apropierea nu este nici mimata, nici provocata, nici inspirata. Independent, gandim aceleasi lucruri, mai precis tu gandesti aceleasi lucruri pe care eu le-am gandit si le-am repetat. Si nu pentru ca m-ai fi auzit vreodata. Iar asta mi se pare cel mai important si deosebit lucru. Ca ele ţăşnesc in mintea ta, asa cum au fost intr-a mea. Nu, nu-s simple coincidente. Sunt prea precise, prea deosebite de restul, prea dintr-o data, prea impreuna, pentru a fi coincidente. Sunt, mai degraba, incidenţe. Incidenţe între minţile noastre, dincolo de orice paravan. Sunt imagini neobisnuite, as fi fost tentata chiar sa le numesc « originale, ale mele », daca nu ti s-ar fi itit si tie in cap. Vizual, folosesti aceleasi metafore, desi ele sunt ciudate, iesite din ordinar. Nu sunt locuri comune, deloc. Iar acest lucru ma bucura mai mult decat orice. Tu in mine, eu in tine. Cu voie sau fara voie. Tu in mintea mea, eu in mintea ta. Uniune mentala care sfideaza orice departari, orice bariere, orice stări. Jumatatea mea perfect imbinata esti tu, ce alta dovada mai buna? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

In martie, ies din spitalul Fundeni, una din cele mai rascolitoare vizite posibile… care m-a marcat si mi-a redefinit unele repere. Deschid radioul, mai mult masinal. Melodia LUI. Aceea, cea mai a lui posibila. Astazi, remake al « filmului ». Ma sui in masina, ploua, drumuri complicate… Deschid radioul si aud alta melodie. Dar tot « legata ». El in mine, cu mine, langa mine, orice ar fi. In cap, in corp, in suflet, in inima, in minte, in cele mai ascunse cotloane. Ca o arzatoare dorinta mistuitoare, trezita de madeleinele lui Proust muzicale. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

… au trecut trei saptamani. Daca sapte zile erau ca sapte luni, ca sapte ani, ca sapte rani adanci, trei saptamani sunt deja trei eternitati. Si uite ca…. au trecut trei saptamani. O eternitate, doua eternitati, trei eternitati. Sfarsite-nesfarsite. Ciclice. Privesti in fata si nu distingi nimic. Privesti in spate si nu vezi drumul pe care ai pasit ca sa ajungi aici. Te-ai tarat, pe branci, prin praf, crezand ca ai sa mori, dorindu-ti asta aproape. Cand te-ai « ridicat » in genunchi, era deja un mare progres. Acum pasesti, e adevarat ca pasii-s sovaielnici, ca te clatini, ca inca tremuri, ca privirea ti-e tulbure. Dar stai in picioare. Mergi. Pari normal. Privesti in oglinda si ti-e greu sa te recunosti. Lumea (prieteni, cunostinte si noi oameni abia intrati in viata ta) iti spun ca arati bine. Privesti grabit peste umar, intrebandu-te despre cine este vorba. Tu? Iti pare imposibil. E totusi neverosimil ca atati oameni diferiti (si care nu se cunosc intre ei) sa te pacaleasca. Unii (cea mai mare parte) habar nu au prin ce ai trecut/treci. Probabil au dreptate spunandu-ti ca arati bine. Te feliciti in gand pentru puterea de a parea normal. Pentru forta de a fi senin in exterior, de a-ti pastra limpede privirea albastra. Numai tu stii cat ai plans. Te intrebi daca nu s-au decolorat ochii… Mai sunt albastri? Mai sunt oglinda sufletului tau curat, de copil, care iubeste? Mai sunt? sau sunt hâzi, albi, goi? « Este ora cinci, buna dimineata« , spune vocea de la televizor. Acesta merge, ca zgomot de fond, fara ca tu sa auzi mare lucru. L-ai deschis masinal cand ai intrat in casa, la 1.45 dimineata, dar n-ai auzit nimic inainte de fraza asta. Abia-ti auzi gandurile, cum sa auzi emisiunile? Te ustura ochii, te ustura mintea, te ustura fiecare bucatica de corp, departe de fiinta iubita, dar nu poti sa dormi. Nu poti pentru ca nu-ti dai voie. Nu inchizi lumina. Ti-e teama. Fara sa vrei, rememorezi aceste saptamani. La inceput, n-ai dormit 40 de ore. Apoi, ai dormit 3 ore cele doua « nopti » care au urmat. Nu intrebati cum. Nici cum ai adormit urmatoarele dati. N-ai mancat, n-ai dormit. Impietrire. Ai stat chircit in ziua urmatoare, desi stii ca a fost o zi cu soare. L-ai urât, acel soare. L-ai detestat cu toata fiinta ta, pana in adancuri. Nu te-ai hranit zile intregi. Peste cateva zile, te-ai tarat la birou. Acolo ai vomitat, si n-aveai ce, oricum. Asta seara ti-a spus un prieten ca nu te vede facand asta. Ca e atat de diferita de tine aceasta imagine, ca nu poate sa te inchipuie in postura aceea. Nici nu mai conteaza, nici tie nu ti se pare o imagine coerenta cu tine. Parca tu te-ai fi vazut facand asta….. Niciodata, evident. Si totusi, ai fost acolo, ai trecut pe acolo… Nu intrebati nici despre plans.  Ai plans in aceeasi zi, dupa ce ai vomitat si te-ai simtit la pamant, umilit de slabiciunea ta, pe care nu ti-o intelegeai. Nu dormisei,…