criptice – pour les connaisseurs

Coincidente stranii. Si mai mult de atat, chiar dubioase. Imi moare, sub ochii mei, de cateva zile, un trandafir, la care tineam mult. Mai mult decat la orice alta planta din casa, desi le iubesc pe fiecare in parte. Trandafirul de pe 11 februarie, o data cu o insemnatate aparte. Mi-era cumva si mai drag pentru ca « se nimerise » sa ajunga la mine in acea zi. Uneori viata e plina de coincidente ciudate. Trandafirul era splendid, minunat. De cateva zile, de cand eu ma ofilesc, se ofileste si el. Ca o transmitere a raului. Ca si cum ar prelua de la mine, din interior, framantarile, gandurile, durerea. Mi-as dori sa nu moara si el. Incerc sa-l salvez, din tot sufletul incerc. Macar pe el sa-l salvez. M-ar durea pierderea lui mai mult decat alte plante ofilite, de-a lungul vremii. Pentru ca a aparut in acea zi, in care eu am primit acel mesaj. Pentru ca, involuntar, istoria lui s-a legat atunci, cu fire nevazute, de istoria mea. Stiu, se poate spune ca atunci cand doresti sa gasesti semne, le gasesti. Nu e neaparat asa. Eu cred ca e obligatoriu sa nu ignori semnele. De cate ori le-am ignorat, am constatat, ulterior, ca avusesem intuitia potrivita si ca pornirea mea fusese cea buna. Si ca ar fi trebuit sa o ascult, sa ma ascult. De aceea, vreau sa traiasca. Si pentru ca mi-e drag, fiind legat de acel moment (fara voia sa, fara stirea mea, pur si simplu o coincidenta). Si pentru ca a inceput sa se ofileasca in acelasi moment cu mine (si de data asta nu mai spun doar coincidenta, ci tulburatoare coincidenta). Ca si cand i-as transfera starile mele. Si nu vreau. E geamanul meu. E ca mine, exact. Are frunzele extraordinar de verzi si sanatoase. Dar bobocii i s-au uscat neinfloriti. Tulburator, de-a dreptul incredibil. Si eu sunt, ca si el, puternica, dura, calma, zambitoare. Glumesc, chiar, zilele astea. Ceilalti rad mult in preajma mea, de lucrurile pe care le spun. De unde-mi gasesc forte, nu stiu. Insa, in mine, in interior, nevazuti, bobocii stau sa se usuce. Ma arde si ma seaca senzatia asta. Vreau sa traiasca, poate mi-ar transfera el mie inapoi inflorirea. Cu logica mea implacabila, cu analiza mea precisa, parca-mi amintesc, ca prin vis, ca  « nu se moare din asta« . Senzatia mi-e ca la sfarsit de lume, scufundata in abis. Si nu abisul placerii, desi mintea-mi joaca feste, si in vis, il simt langa mine, il strang in brate, ma las cuprinsa, si ne scufundam incet, impreuna, in abisul placerii… Iar acel « nu se moare din asta » incepe sa sune a « poti spune ca nu se moare, doar pana cand se intampla« . Si nici macar n-ar fi rau, daca s-ar intampla acum, brusc. Macar am trait frumos, intens, pana la capat. Da’ nici macar nu scap. Doar mi se usuca bobocii, desi frunzele-mi sunt sfidator de vii, de verzi, de doritoare de viata. Ca un protest. Stari, staruinte, prea multe ganduri. Increngaturi, incrucisari….

There are many ways to skin the cat. toujours si ca sa contrazic aceasta zicala, hm, o fi grav daca eu consider mai important fondul decat ambalajul? Stiu, aici judec pur barbateste, spunand ca e important doar fondul. Asta e, v-am spus eu, sub invelisul asta fizic, părând fetita, blonda, sunt un tovaras bun 🙂 Si… si nu mai zic. Adica je me fous de felurile in care jupuim amărâta aia de pisică, dacă chiar am decis să o belim… ma iertaţi. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Guest Post Flory (careia ii datorez nu o bomboana, ci un vagon de bomboane). Multumesc mult. Am considerat ca acest comentariu, adresat Mirandolinei, merita sa fie altceva decat un simplu comentariu… Multumesc, Flory. Ai cuvantul! p.s. Ceea ce Flory denumeste mai jos « Aeroportul » este o scrisoare scrisa de mine. p.p.s. Nu stiu cat e de inteligibila povestea, pentru neinitiati, dar nici clara nu se doreste. E din categoria « criptice » 🙂  « Ideea, in legatura cu “Aeroport” este ca scrisoarea aceea a capatat o viata a ei, proprie; ea, ca obiect, ca lucru palpabil (ca de ne-am apuca sa-i punem sub lupa si continutul, ar exista sansa sa ramanem, in ziua marelui dezastru definitiv, produs sub o potentiala ciuperca atomica, doar gandacii de bucatarie cu mine si cu tine si cu “Aeroport”-ul, disecandu-i urzeala executata minutios, in filigran, una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste pe care mi-a fost dat sa le citesc vreodata mie, specialistul absolut al scrisorilor de dragoste “submissive”. Am tinut-o vreo 2 ani la capatul patului, pe noptiera, langa lampa de noapte, etuiul ochelarilor, cartea in curs de lectura si castronelul cu struguri. ma crezi ca mi-a fost frica de ea? iti explic si in ce fel “frica”: n-a mai fost ca la recitirea a zecea, a cinsprezecea sau cine mai stie a cata oara a uneia dintre cartile care mi-au modelat, intr-un fel, parcurgerea drumului dinspre intuneric catre lumina (Fiul Risipitor – Radu Tudoran). n-a mai fost ca si cum, desi stiam pagini intregi pe dinafara, inca mai speram ca Eva, in pauza dintre lecturi (cateva luni, uneori cativa ani), va fi invatat intre timp fie sa spuna nu, fie sa puna conditii clare dar nu ca la piata; iubitul ei nenumit nu era genul “animal domestic”, sau… cred acum, cu experienta unei vieti, ca era doar ca ea (femeie, deh, ce pretentii sa ai) isi juca cartea vietii prea la vedere, prea altruist – destructiv nestiind ca barbatii au creierul mai mic decat al nostru, ca nu sunt, nu pot fi (fiziologic vorbind) multitasking, ca degeaba le scrii fantastice elegii de tandrete, degeaba despici (si pentru tine, si pentru El), in toate partile componente o traire care pe tine te mistuie pana la incandescenta. pentru ca el, marele El (revenind la Eva) o privea de fiecare data cu o uimire de inceput de lume, rugand-o “sa se dea mai incolo, sa nu-i ia soarele”. la fel de bine ar fi putut-o ruga sa-i taie unghiile de la picioare, sa-i dea o aspirina sau un branci pe scari; pentru ca esentialul, suferinta dincolo de suportabilul omenesc-afectiv, ne-am asumat-o noi, femeile, cu de la noi putere, ca pe un ritual imuabil de dinaintea dansului imperecherii. perpetuarea speciei, chestii, nu stiu ce… apoi am ascuns-o. nu cred ca am facut-o deliberat, s-a ascuns singura, intr-o cutie mare de carton, alaturi de o stiva de carti dragi care n-au mai incaput in rafturile bibliotecii, cand m-am mutat intr-o alta locuinta. a reaparut (si m-a si lovit drept peste ochi)…

Brusc, mi se pare ca sunt intr-un joc video cu nivele de acces, care s-a defectat si am intrat direct intr-un nivel superior si complicat, dar la care n-am ajuns in mod temeinic, nivel dupa nivel. Adica ma simt ca si cand sunt intr-un nivel la care n-am urcat afland lucruri si jucand pas cu pas, ci am intrat la nivelul 14, eu care eram la 2, si nu pricep nimic din complexitatea personajelor si a jocului. Brusc sunt la un nivel unde n-am urcat pe baza de joc, ci am ajuns direct. Teoretic ajungand « sanatos » la acel nivel, faci pas cu pas, si urci, invatand personajele, regulile, complicatiile. Asa, eu, tot ce pot sa fac este sa privesc in jur si sa contez pe capacitatea mea de analiza si deductie pentru a intelege si corela lucrurile. Doriti-mi noroc! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It