Crezuri

Draga Mos Craciun, hm… asa se incepe, presupun, o scrisoare care ti se adreseaza, dar eu ma si inhib dupa aceste trei cuvinte, parca nu se cuvine sa fiu atat de intima cu tine, care se spune ca ai o asemenea putere. Stii, eu sunt respectuoasa, de fapt pierd timpul aiurea explicandu-ti cum sunt eu. Ma stii, asa cum ne stii pe toti, pe fiecare dintre noi, oamenii. Sunt emotionata, pentru ca e prima data in viata cand iti scriu. Nu ti-am scris in copilarie, si nu pentru ca nu credeam ca existi, dar pentru ca nu ma incuraja nimeni sa fac asta. E prima data si ma trec fiorii, e intr-un fel o dezvirginare, o dezvaluire, un miracol. Stiu, copil fiind, nu as fi resimtit-o asa. As fi fost prea concentrata pe camionul rosu pe care mi l-as fi putut dori (generic vorbind camion rosu), si prea frageda ca sa pot gandi restul. Chiar si acum, eu stiu ca tu stii ce ne dorim, fiecare dintre noi, fara banala scrisoare uzuala, lista respectiva. O scriu mai mult pentru prietenii mei si pentru cei din jur, care vor sa stie ce-mi doresc. Si totusi, sunt emotionata scriindu-ti. Intre timp, am scris tone de lucruri : lucrari la scoala, teme, extemporale, teze, am scris lucrari la facultate, memoriul de diploma, am scris articole in presa cu duiumul, si, nu in ultimul rand, ba chiar dimpotriva, am scris scrisori celor dragi din jur, si… am scris scrisori de dragoste. In acestea am pus sufletul meu intreg si inca ceva pe deasupra, fiecare din ele m-a secatuit si istovit, m-a redus la tacere, pentru a renaste din cenusa propriilor-mi chinuri, propriilor-mi senzatii, prin miracolul puterii sentimentelor, dincolo de puntea lacrimilor. Poate de asta sunt si atat de emotionata acum : de obicei, ii scrii lui Mos Craciun cu mult inainte de a scrie scrisori de dragoste. Ei bine, eu am facut (ca de obicei! stiu, sunt ciudata!), invers. Si iata de ce scrisoarea aceasta atarna mai greu, are o incarcatura si mai puternica. Dincolo de speranta implicita pe care o pui intr-o asemenea misiva, ea contine, de data aceasta, multa dragoste, multa incredere, multa rabdare.  Da, rabdare, (desi nu excelez neaparat la acest capitol, dar pe cuvantul meu ca ma tratez!) pentru ca eu nu vreau ca ceea ce-ti cer sa vina imediat. Sunt constienta ca e imposibil. Stiu acum ca nu ma pot trezi maine dimineata, sau poimaine, sau zilele astea, si sa culeg de sub brad, sau din jur, ceea ce-mi doresc. Deci am rabdare, si am incredere. Nu bat din picior, ca un copil rasfatat, care vrea cu tot dinadinsul sa-si culeaga cadoul de sub brad, sa-l pipaie. Sa intru in subiect, draga Mos Craciun. Pana acum am scris cum ma simt, am zugravit personajul si contextul. Teoretic ii scriem lui Mos Craciun ca sa cerem ce vrem. Repet, eu stiu ca tu stii déjà ce vreau, pentru ca tu esti patrunzator si stii ce ne dorim fiecare. Dar rastignesc…

Ieri, un incident minor m-a facut sa reflectez la dilema: e bine ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, sau e bine atitudinea « intoarce si celalalt obraz? » Incidentul a fost minor, dar enervant. Mi-am gasit masina zgariata cu cuiul din fata pana in spate. Minor pentru ca nu e decat o bucata de tabla, si am trecut eu peste chestii mai grele (furtul unei alte masini — la care am gandit ca e doar o bucata de tabla, si cum am facut-o, o voi mai face si pe alta– neimportant). Incidentul acesta, insa, dincolo de dezagrementul in sine si de a reflecta gradul de civilizatie al celui care face gestul acesta, mi-a provocat, prin discutii cu cei din jurul meu, si prin diversele lor reactii, intrebarea: trebuie sa aplicam legea talionului, sau sa fim jertfitul pe altarul evolutiei societatii? (sau cel putin pe altarul unei sperante). Geniala a fost reactia unui fost coleg, jurnalist, care a spus: « Ar fi interesant un interviu pe bune cu ala: cum ai luat decizia sa zgarii masina, cand a fost satisfactia maxima – inainte, in timpul, dupa, ce efecte a avut actiunea asupra psihicului, digestiei, somnului, vei mai zgaria si alte masini, cand, in ce conditii… » Da, sunt niste intrebari valabile. Cand anume ai simtit ca iti e bine, facand asta. Si ce fel de bine… Cu ce te-a ajutat. Cum te simti mai evoluat, ca individ, pentru ca ai facut asta. Altii m-au sfatuit sa fac la fel. Adica sa-i zgarii si eu lui masina. Imediat, sau peste cateva luni (spuneau altii mai perversi). Adica, pe scurt, sa aplic legea talionului. Nu cred ca e in regula. Nu numai ca nu ma vad facand asta, in nici o conditie. Mai mult de atat, in plus, daca si eu fac la fel, cum devenim mai buni, noi, ca societate? Stiu, unii din voi zambiti deja. Ma considerati prostuta, sau idealista, sau nerealista, sau cine mai stie cum. Poate aveti dreptate, insa nu cred. Eu cred ca eu am dreptate. Eu ce fac pentru imbunatatirea acestei lumi, de care sunt nemultumita, care ma revolta si de care ma plang? Cum o sa se schimbe societatea daca ne replicam unul altuia asa? Daca mie imi da in cap, iar eu ma simt indreptatita sa-i dau in cap? Sigur, eu nu mai apuc schimbarea lucrurilor, imbunatatirea societatii, clar. Dar macar sa pun umarul la schimbare, daca tot consider ca suntem inapoiati ca societate. Eu asta cred ca inseamna sa fiu coerenta. Nu ma pot plange de comportamentele acestea (sau altele) si sa ridic mana sa fac la fel. Chiar daca doare si e nedrept. Chiar daca pe moment nu rezolv nimic. Chiar asa gandesc, in adanc, si asa am gandit toata viata, indiferent in ce fel de tara sau in ce fel de grupuri sociale am vietuit. Si cred ca trebuie sa fim mai multi care sa gandim asa. Stiu, cum vorbeam ieri, « revolutiile » (e un cuvant mare in contextul asta si nu am pretentia ca fac eu o revolutie, dar macar particip un pic, pe bucatica mea de teren de actiune, la…

Am avut in ultimii 18 ani, dilema limbii, daca nu chiar mai demult. Acum insa, devine de netransat. Acuta. Sunt nascuta si crescuta in limba romana, mi-e draga, o iubesc, imi place sa ma joc cu ea, sa imi fie metoda, instrument, arma, sa cuceresc, sa supun si sa sfarsesc cu ea, prin ea, cu ajutorul ei… La 18 ani jumatate am plecat in alta tara, a carei limba o vorbeam déjà, din dragoste o invatasem (dragoste adolescentina pentru Alain Delon, zambiti va rog, acum gata, seriosi !). Mi-am ales o meserie legata intrinsec de limba, de exprimare. Mi-am ales sa fiu jurnalist. Am fost student si apoi jurnalist de limba franceza, observand, relatand, scriind in franceza. Gandind, visand, traind in franceza. Enervandu-ma si bucurandu-ma in franceza. Iubind in franceza. Am obiceiul sa spun, si e adevarat, ca pana la 27 de ani nu am spus «Te iubesc» in romana, acel te iubesc de amor, pasional, si nu cel pentru parinti. Am spus-o in romana, doar ca sa ma joc si sa-l invat si pe EL cum se spune asta pe limba mea materna. Am revenit in Romania, am facut aceeasi meserie, legata de cuvinte. Cu neologisme la inceput, vorba unui coleg de redactie 😉 Dar cu la fel de multa pasiune. Am reinvatat sa plang si sa rad in romana. Sa visez in romana. Fara sa vreau, m-am indepartat de franceza, desi 10 ani din viata si din suflet sunt acolo si vor fi mereu. Acum insa am o teribila dilema. Mi-am regasit, pe Facebook, fosti colegi de facultate (toti francezi) si fosti colegi de redactie, tot francezi, am si multi amici francezi din Romania. Unii din ei se chinuie sa inteleaga ce tot postez eu pe «mur»…Ca sa inteleaga, mi-au marturisit ca incearca cu Google, prost si nefinisat profesor, cu neajunsuri evidente. Nici nu vreau sa-mi inchipui ce iese tradus cu Google ce scriu eu in romana, cu jumatati de intelesuri, cu surasuri sau incruntari presarate printre silabe. Exista mai ales unul din ei care chiar se straduieste constant sa inteleaga ce spun. Ma simt ingrata si aiurea, ma simt incompleta ca nu pot sa scriu intr-o limba universala, pe care toti cei care-mi sunt dragi si importanti sa o inteleaga fara probleme. Iar ceilalti, deloc. Nici sa n-o vada, de fapt. Sa fie ca o cerneala invizibila, o limba invizibila, pentru cei cu care nu am legaturi sufletesti de vreun fel (cu un grad de intensitate mai mic sau mai mare, dar existente). Ma simt frustrata ca refuz unei treimi din lista mea de Facebook (pe putin), accesul la ceea ce gandesc, la ceea ce ma face sa rad, la ceea ce ma enerveaza, la ceea ce ma insenineaza, la ceea ce ma incrunta, la ceea ce am decis sa fac public, la ceea ce vreau sa dezvalui din mine si sa arat lumii. Dar sa scriu in franceza, doar in franceza, iar nu ar fi acceptabil. Nu pentru mine, eu sunt in continuare indragostita de aceasta limba, o iubesc visceral, din rarunchi, o…

De cateva zile, o persoana care m-a cunoscut de curand observa ca pentru mine, cuvintele sunt foarte importante.   Da, cuvintele sunt importante, mai bine zis inlantuirea de cuvinte care inseamna comunicare. Scrisa sau vorbita.   Nu cuvintele in sine, ci ceea ce ele transmit, felul in care transmit.   Nu cuvintele, ci notiunile. Lucrurile, sentimentele, schimbarile, starile.   Nu cuvintele sunt importante, ci ceea ce ele reusesc sa imbrace.   Cuvintele goale, rostite doar pentru ca ele suna intr-un fel (melodios, straniu, dur, intrigant, surprinzator), nu au nici o valoare, sunt mai putin decat zero. Cuvintele nu-mi plac decat  atunci cand sunt « pline », umplute de miezul notiunilor. Pe de alta parte, vorbeam cu aceeasi persoana ca ele, cuvintele, sunt de fapt o conventie. Ca poate unul spunand « fereastra », intelege altceva decat restul lumii. Si, din cauza asta, « aratandu-mi  Dex-ul, nu-mi demonstrezi nimic. » Sigur, are dreptate, dus la extrem, are dreptate. Dar fara un minim de conventii comune, nu supravietuim ca sistem social. Printre care, conventia cuvintelor.  Altfel, ma pot juca la infinit cu notiunile. Pot sa te innebunesc, ca interlocutor, cu tot felul de fraze absurde, care pentru mine inseamna ceva. Pot sa te fac sa crezi ceva, si sa-ti retez  imediat, sadic, crezurile, sa neg ceea ce pari a fi sigur ca ai inteles, hohotindu-ti in fata ca de fapt nu ai priceput nimic.   Deci sigur, prin reducere la absurd, se poate si asa ceva. Acea reducere la absurd din matematica (domeniu ce-mi ramane drag). Imi plac cuvintele, dar nu ca unui literar. Imi plac cuvintele ca unei indragostite de matematica, ca unei fiinte cu structura logica. A, ca scriu? Nu scriu ca un « uman ». Scriu ca un « real ». A, ca scriu? Ca scriu « frumos », dupa cum apreciaza ceilalti? Nu stiu daca scriu « frumos ». Stiu ca scriu cum simt. Stiu ca scriu direct. Stiu ca scriu adevarat. Stiu ca scriu, caci altfel nu  traiesc. Nu scriu ca un artificiu. Nu scriu ca un trucaj. Nu scriu ca un machiaj. Scriu ca o respiratie. Scriu pentru ca asa traiesc. Ca scriu pasional? Nu. Scriu cum sunt, pur si simplu. Ca scriu transmitand stari altora? Pai cine nu poate sa le duca, sa nu citeasca, simplu. Schimba canalul, de aia s-a inventat telecomanda!  share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It