Crezuri

cuvant inainte: Pentru ca-mi place si ma pricep sa scriu scrisori, astazi am sa scriu o scrisoare mai speciala. E o scrisoare adresata concetatenilor mei, pornita de la o provocare, lansata de Achi. Dragii mei compatrioti, Mi-e greu sa ma adresez voua ca si cand ati fi o masa omogena, pentru ca nu sunteti. Insa incerc sa « vorbesc » partii aceleia din voi care cuprinde trasaturile comune de oameni nascuti in acest spatiu geografic, cu aceasta cultura, cu acest bagaj de traditii. Va intreb: sunteti patrioti? Sigur, va veti repezi, care mai de care, sa spuneti: DA. Dar daca intru in detaliu si va cer sa-mi spuneti ce inseamna pentru voi patriotismul si cum se manifesta, nu sunt sigura ca mai sunteti la fel de prompti cu raspunsurile. Nu afirm ca eu detin singura explicatie, si nici macar ca detin o explicatie. Da, am, desigur, un punct de vedere, pentru ca altfel ma abtineam sa deschid subiectul. Cand n-am nimic de spus, prefer sa tac. Insa la cata risipa de vorbe goale am vazut in ultimele 24 de ore, as vrea sa incercam  impreuna sa definim ce credem fiecare dintre noi ca este patriotismul, si daca ne consideram patrioti, sa ne gandim ce facem ca sa avem curaj sa afirmam asta. Acum mai bine de un an, spuneam ca patriotismul inseamna, intre altele, a isi iubi tara constientizandu-i defectele. Daca afirmi ca totul e perfect, asta inseamna ca nu e nimic de schimbat, si retezi aripile progresului. Daca te simti dator sa aperi orice chestie (oricat de « defecta ») doar pentru ca este romaneasca, deja e usa deschisa spre: « merge si asa ». Patriotismul, dupa parerea mea, nu inseamna a arbora steagul ca avatar timp de 24 sau 48 de ore pe internet. Nu inseamna a-ti aminti de tara asta si a te gandi la ea doar pe 1 decembrie. Nu inseamna a posta Ciprian Porumbescu sau alte melodii timp de 24 de ore. Chiar afirm ca a flutura drapelul, daca in spatele bratului care-l flutura, purtarea e gaunoasa, ar trebui sa fie interzis si pedepsit, pentru ca e o impietate. Ce inseamna a-ti iubi tara? Ce inseamna sa fii patriot? Pentru fiecare dintre voi, dincolo de cuvant, ce exista? Pentru mine patriotismul nu e ceva ce se manifesta o zi sau doua pe an. Ca sa fie consistent, demn de bagat in seama, real, ca sa nu fie doar o masca de carnaval, goala de continut, pentru mine patriotismul este o stare de fapt. Zi, noapte, la orice ora si-n orice imprejurare. Patriotismul, pentru mine, are mult mai mult de-a face cu o purtare etica, cu o constiinta civica, cu respectul fata de celalalt, oricare ar fi acest celalalt: colegul de munca, necunoscutul de pe strada, omul din metrou.  Am locuit multi ani in alta tara, care sta bine la nivel de « dragoste de tara » din partea fiilor ei, iar cand m-am intors in Romania, ce m-a socat cel mai tare este lipsa de respect. Nu simti ca ai conta, ca individ….

Cand scriu, acela este un moment ne-interschimbabil. Nu e o piesa de lego care poate fi plasata oriunde, si in locul careia poate fi plasata alta, de alta culoare. Nici nu stiu exact cum sa exprim asta. Dar trebuie sa o spun, in fata mirarii unor oameni… Cand scriu, acel moment este special. Minutele, zecile de minute, orele poate (desi scriu repede), in care scriu, nu ar putea fi alocate altei activitati. In acele momente, daca n-as scrie, as face oricum tot ceva pentru mine. As citi, as asculta muzica. As gandi sau as picta. As face ceva frumos pentru sufletul meu. Nu, cand scriu, nu pierd timpul. Din punctul meu de vedere, e momentul cand pierd cel mai putin timpul.  Daca n-as scrie, nu, n-as munci in acel timp. Daca n-as scrie, nu, nu as merge la cumparaturi in acel timp. Daca n-as scrie, nu, n-as avea indeletniciri casnice in acel timp. Daca ma intreb ce as face in acel timp, nu gasesc decat un raspuns: as scrie! Cand oamenii isi inchipuie ca as putea face orice altceva in loc sa scriu, ei bine, NU, n-as putea face nimic altceva. Momentul cand scriu e doar acela in care scriu. Nu e un moment oarecare. Nu e un timp oarecare, pe care il umplu scriind, asa cum l-as putea umple facand altceva. Momentul in care scriu e PENTRU SCRIS. Si ma si mir ca trebuie sa explic asta. Ma simt aproape neputincioasa sa explic. Mi se pare ca e un lucru atat de evident, atat de firesc! Uite, de pilda, acum. E 4 dimineata. Nu e un moment cand as face altceva. Stinsesem acum aproape 2 ore lumina, ca sa dorm. M-a chemat scrisul. A trebuit sa aprind lumina si sa scriu… (nu numai ce scriu acum, dar daca tot exista nelamurirea asta, hai sa incerc sa descriu cate ceva). Nu m-as fi trezit din somn in toiul noptii ca sa fac orice altceva… Nimic altceva nu m-ar fi tras de maneca, nu m-ar fi trezit, nu m-ar fi chemat! Scrisul da. Dar scrisul e pentru mine ceva special. Ca un alt fel de a respira. Dar e dintre actiunile vitale! E o nevoie viscerala. Si in niciun caz o indeletnicire ca celelalte. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ma incerca acest subiect de ceva timp, dar valtoarea ultimelor saptamani nu mi-a permis sa ma concentrez si sa imi strang gandurile. Si iata ca s-a nimerit (intamplator? sau poate nu), sa ajung sa scriu aceasta postare in Saptamana mare. Cu tot respectul datorat, si aruncand o privire cuviincioasa catre lume si absolut respectuoasa catre subiectul abordat, am sa spun asta: nu pot sa incuvintez, oricat de toleranta as fi, oricat de crestina si de buna as fi, la postul de dragul postului. Nu pot intelege cu niciun chip oamenii care tin post ca sa se achite de o datorie, nu din convingere.(oricum am o problema cu oamenii care nu fac lucrurile din convingere si din tot sufletul). Si nu pot intelege nici atat oamenii care tin post crezand ca acele zile (eventual saptamani) de post ii rascumpara. Ca ei in rest pot fi rai, pot minti, pot insela, pot injura, pot barfi, pot dori raul aproapelui, insa daca vor tine cuminti acele zile de post, vor fi din nou albi, imaculati, ca noi, spalati cu Dero 99 de pete. Si dupa post, ghici ce? O iau de la capat, cu acelasi comportament… asteptand urmatorul post. Ei bine, cu asta nu pot fi de acord. In cazul in care ai decis sa fii asa, umila mea parere de om este ca postul tau e degeaba. Postul nu salveaza nimic, in unele cazuri. Indraznesc sa afirm cu toata puterea ca postul nu reface totul. Am depasit vremea cand se cumparau indulgente… si ipocrizia bisericii din acea epoca. Nu ne putem cumpara o constiinta curata prin post, daca a noastra constiinta este incarcata cu de toate. Eu vad altfel credinta… Poate mai putin dogmatic, dar imi place sa cred ca o vad adevarat, uman. Eu cred ca e mai important sa incerci sa fii mai bun in fiecare zi, pe cat de mult poti, decat sa te abtii de la carne si alte chestii 40 de zile (sau o alta durata), si apoi sa fii oribil, mincinos, rau, inselator. Eu cred ca e mai util sa fii constient in fiecare zi de ceea ce faci. Sa incerci pe cat posibil sa faci bine in jurul tau. Sa eviti sa faci rau. Sa te opui lucrurilor rele. Sa iei apararea celui slab. Sa dai fara sa astepti sa primesti. Nu cele 40 de zile (chiar si de cateva ori pe an), fac din tine un OM, daca nu esti om. Daca nu esti om, prin post nu aranjezi nimic. Postul nu este o negociere cu entitatea suprema. Postul nu poate fi un targ cu Dumnezeu. Dumnezeu nu te poate ierta si nu-ti poate sterge cu buretele relele facute, gandite, schitate si toate datoriile cu care iti e incarcata constiinta si trecutul, pentru ca tu sa te apuci mai cu spor sa umpli rabojul sau tabla care-ti e alocata, asteptand postul urmator, cand iarasi vei fi iertat, caci esti un bun crestin si postesti dupa canoane, nu-i asa? Pledez din tot sufletul pentru constiinta si pentru responsabilitate si asumarea faptelor…

Nu-mi place sa mint. Minciuna imi creaza un disconfort psihic atat de mare, incat ma streseaza numai gandul. Nu, nu afirm ca nu am mintit niciodata in viata. Am facut-o, si probabil o voi mai face. Sunt momente cand, orice ai dori, si oricare ti-ar fi parerile profunde, nu ai de ales. Insa ceea ce pot afirma din toate puterile este ca de cate ori am putut, am evitat sa mint. Chiar si atunci cand minciunile sunt folosite ca atenuare sociala a realitatii, pentru intretinerea relatiilor, sau cine stie ce alte scopuri social admise… Nu mint, pentru ca nu consider ca pot trai cu gandul ca am facut-o. Cel mai recent exemplu, concret, practic. Saptamana trecuta a fost sedinta de partid. (partidul meu francez 🙂 ) Desi nu am facut nimic special in acea seara, nu m-am dus. Pur si simplu, am uitat. Spre rusinea mea, am uitat. Dar in vartejul ultimelor saptamani, in durerea care ma copleseste, mi-e greu sa mentin busola, mi-e greu sa-mi amintesc toate lucrurile. A doua zi a trebuit sa vorbesc cu presedintele, pentru cu totul altceva. Mi-a spus « N-ai venit aseara! ». Reactia majoritatii, intr-o asemenea situatie, pariez, ar fi fost « Ah, nu am putut, am avut o sedinta care s-a prelungit » (sau variante la asta, « indulcind » lucrurile). Eu, in ciuda faptului ca poate asta e prost vazut, am spus simplu: « Ah, iarta-ma. Am uitat cu desavarsire. Mi-e ciuda pe mine insami, dar am uitat complet. Si nici macar nu am facut nimic special aseara« . Raspunsul lui a fost « Hai, lasa, e ok, nu-i nimic, oricum tu vii intotdeauna, la toate sedintele » (teoretic, a uita o sedinta de partid, denota dezinteres. Ei bine, el nu m-a banuit de dezinteres, caci ma stie si ma vede implicata in toate actiunile lor… imi vede suflul, pasiunea, felul in care pun problema. Dar chiar daca riscam sa par cel putin aiurita, daca nu chiar nepasatoare, am preferat sa spun adevarul, spontan, decat sa rostesc o minciuna sociala. Nu pot si nu vreau sa mint. Ma apasa minciuna. Ma roade. Ma macina. Ma innegreste. Imi place adevarul. Vreau sa spun adevarul pe cat de mult se poate. Intotdeauna cand se poate. Stiu, pe copii, parintii ii invata (teoretic) sa nu minta. Ca le creste nasul, ca lui Pinocchio. Insa cati parinti, dincolo de a recita aceasta lectie, o si aplica? Da, pe principiul « fa ce zice popa, nu ce face popa », ei isi permit alte actiuni. Ca si cand copiii ar fi orbi. Cunosc drame in familii unde copilului i s-a zdruncinat sistemul de valori atunci cand a descoperit ca tocmai tata, cel care il invata sa nu minta, ii mintea de ani intregi… si nu asa, o minciunica mica, ci una mare, sub forma de alt copil, in alta familie… Am spus adevarul chiar in cazuri in care lumea nu o face. Cazuri mai importante decat cel tocmai povestit… (cu sedinta de partid) Toate cuplurile isi promit la inceput « ne vom spune intotdeauna totul ». Cati o fac cu adevarat pe termen lung? Foarte putini….