viitor

Iartă-mă pentru cele spuse şi cele nespuse, pentru gândite şi negândite, pentru făcute si nefăcute. Pentru rostite şi nerostite, pentru voite sau ne-voite. Aşa cum şi eu te-am iertat, te iert, te voi ierta, ieri, azi, mâine, toujours. Iartă-mă mai ales pentru ce nu este, dar pentru ce bănuieşti că ar fi, chiar dacă nu rosteşti cu subiect şi predicat vreo acuză. Iartă-mă pentru traumele tale de demult, pe care le aduci implicit şi fără voia ta în prezent, şi-n orice interacţiune umană, căci toti purtăm după noi urmele trecutului nostru, adânc scrijelite în suflet. Le înţeleg, le intuiesc. Îmi receptezi cuvintele prin filtrele durerilor tale trecute, şi mă taxezi prin prisma unor lucruri care nu-mi sunt deloc proprii, nu-mi seamănă. Iartă-mă pentru asta, căci eu te iert, aşijderea. Deşi eu mi-am domesticit traumele, şi încerc să nu judec prin ele. Dar… te iubesc, te înţeleg şi te iert. Iartă-mă pentru că ţi-am spus adevărul, iar eu am să te iert pentru că tu crezi că mint, deşi ideea aceasta m-a şfichiuit mai rău decât o lovitură de bici în plină faţă. De buna mea credinţă nu te pot convinge cu forţa. Pentru mine am doar sinceritatea mea, ochii care-mi reflectă sufletul, tremurul care-mi arată sentimentele, frisoanele care-mi trădează dorinţele carnale intense, râurile de cuvinte care curg explicând senzaţiile resimţite adânc, răscolitoare. Iartă-mă pentru răul pe care nu l-am făcut, aşa cum te iert pentru că mă bănuieşti de gândurile pe care nu le-am avut. Iartă-mă pentru ce încă n-am avut timp să fac, şi pentru toate gândurile ofrandă pe care ţi le-am depus la picioare, zeul meu suprem. Iartă-mă pentru sinceritatea mea adâncă, de fetiţă ireală, aproape neverosimilă în corp de femeie care stârneşte dorinţe. Iartă-mă că mi-am pus sufletul în căuşul palmelor şi că îl ţin acolo, incredibil de la vedere. Iartă-mă. Eu te-am iertat deja. Şi te iubesc. Encore. Tienne pour toujours, Mirandolina. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Postez rar politic. Rar egal aproape niciodata. Bun, asta seara fac o exceptie. Minunat. Eu eram destul de cinica in ultimul timp despre devenirea acestui popor, despre viitorul sau. Numai privind in jur si te ingrozesti. Ceea ce altii numesc cinism, din pacate, eu numesc realism. Privesc in jur si vad. De la nivelele cele mai joase, cele la indemana fiecaruia, nu mergem in sus, ci in jos. De la felul in care ne crestem si educam copiii, de la felul in care ne comportam intre noi sau cu ceilalti, de la spiritul civic (mai bine spus, de la absenta sa), de la cainosenia care se dezvolta (si inca, eu, ca proprietar de catei, va spun ca ei sunt de nadejde, nu ca oamenii). Ei bine, n-o sa se intample nimic in vecii vecilor amin. Aleluia!!! Murim cu Miorita de gat. Murim doinind a jale pe pajiste, privind gales la Miorita noastra.  Mai o stacana de vin, mai o doina de jale, mai o lacrima, mai un topor in capul vecinului, mai o siluire a vecinei.  Sau, versiunea urbana si moderna a mocofanului roman:  murim in fotoliu, protestand pe Facebook, trecand in ochii celor din lista noastra ca mare revolutionar deschizator de drumuri, Che Guevara cu acte in regula. Mai « ciupim » o bruneta, o blonda sau o roscata din lista, mai luam o gura de bere, mai dam un like la o melodie, mai citim un ziar, comentam undeva, injuram si scuipam seminte. Intre toate astea, nu uitam sa aderam la cauze. Mai ales sa fie multe, nefolositoare si sforaitoare. Adormim seara cu sentimentul datoriei implinite, ragaind satisfacuti. Si stam in fotoliu, de parca ne-ar fi lipit acolo cu superglue, pierir-ar inventatorii fotoliilor. Oricum, gandim ca nu putem fi eroi, ca nu putem mobiliza « milioane de persoane« , (ca si cand cineva cerea asta) asteptam « un semn de sus » (cand te-o lua Dumnezeu la el, poate), ca « nu se merita » (oribila exprimare!) sa miscam ceva. « Pai de ce eu? Ei, mie nu-mi place ce se intampla, dar gesticulez din fotoliu. Daca e vorba sa ma ridic si sa merg la actiune… eh, pai se schimba treaba. Pai de ce eu? Mie mi-e bine si asa… ». Al naibii concept de « merge si asa », inradacinat in genele noastre, parca, mai puternic decat orice pornire. Si genialul: « de ce eu, daca majoritatii romanilor nu le pasa? » ca si cand preopinentul n-ar fi roman, si de parca nu si-ar fi inceput tirada sforaitoare prin a spune apasat « noi« , incluzandu-se intr-o forma de actiune subinteleasa. Da’ntre timp s-a razgandit, pai sa intre el la puscarie, ca Tutea, pentru un popor de idioti? (adica da dovada de indrazneala, in comparatii). Murim cu Miorita de gat, va spun eu. De bunavoie, (transformata in voie buna) si nesiliti de nimeni. Cu o doina sau o manea in fundal sonor, nici nu mai conteaza. Intr-o veselie si o inconștiență imobilă. Dupa noi, potopul, desi majoritatea care gandesc asa, au si copii. Nu-si dau seama ca ruineaza cu mana lor viitorul propriilor…

cuvant inainte: Pentru ca-mi place si ma pricep sa scriu scrisori, astazi am sa scriu o scrisoare mai speciala. E o scrisoare adresata concetatenilor mei, pornita de la o provocare, lansata de Achi. Dragii mei compatrioti, Mi-e greu sa ma adresez voua ca si cand ati fi o masa omogena, pentru ca nu sunteti. Insa incerc sa « vorbesc » partii aceleia din voi care cuprinde trasaturile comune de oameni nascuti in acest spatiu geografic, cu aceasta cultura, cu acest bagaj de traditii. Va intreb: sunteti patrioti? Sigur, va veti repezi, care mai de care, sa spuneti: DA. Dar daca intru in detaliu si va cer sa-mi spuneti ce inseamna pentru voi patriotismul si cum se manifesta, nu sunt sigura ca mai sunteti la fel de prompti cu raspunsurile. Nu afirm ca eu detin singura explicatie, si nici macar ca detin o explicatie. Da, am, desigur, un punct de vedere, pentru ca altfel ma abtineam sa deschid subiectul. Cand n-am nimic de spus, prefer sa tac. Insa la cata risipa de vorbe goale am vazut in ultimele 24 de ore, as vrea sa incercam  impreuna sa definim ce credem fiecare dintre noi ca este patriotismul, si daca ne consideram patrioti, sa ne gandim ce facem ca sa avem curaj sa afirmam asta. Acum mai bine de un an, spuneam ca patriotismul inseamna, intre altele, a isi iubi tara constientizandu-i defectele. Daca afirmi ca totul e perfect, asta inseamna ca nu e nimic de schimbat, si retezi aripile progresului. Daca te simti dator sa aperi orice chestie (oricat de « defecta ») doar pentru ca este romaneasca, deja e usa deschisa spre: « merge si asa ». Patriotismul, dupa parerea mea, nu inseamna a arbora steagul ca avatar timp de 24 sau 48 de ore pe internet. Nu inseamna a-ti aminti de tara asta si a te gandi la ea doar pe 1 decembrie. Nu inseamna a posta Ciprian Porumbescu sau alte melodii timp de 24 de ore. Chiar afirm ca a flutura drapelul, daca in spatele bratului care-l flutura, purtarea e gaunoasa, ar trebui sa fie interzis si pedepsit, pentru ca e o impietate. Ce inseamna a-ti iubi tara? Ce inseamna sa fii patriot? Pentru fiecare dintre voi, dincolo de cuvant, ce exista? Pentru mine patriotismul nu e ceva ce se manifesta o zi sau doua pe an. Ca sa fie consistent, demn de bagat in seama, real, ca sa nu fie doar o masca de carnaval, goala de continut, pentru mine patriotismul este o stare de fapt. Zi, noapte, la orice ora si-n orice imprejurare. Patriotismul, pentru mine, are mult mai mult de-a face cu o purtare etica, cu o constiinta civica, cu respectul fata de celalalt, oricare ar fi acest celalalt: colegul de munca, necunoscutul de pe strada, omul din metrou.  Am locuit multi ani in alta tara, care sta bine la nivel de « dragoste de tara » din partea fiilor ei, iar cand m-am intors in Romania, ce m-a socat cel mai tare este lipsa de respect. Nu simti ca ai conta, ca individ….

Un moment foarte important intr-o relatie (trecuta) este acela al despartirii. E indispensabil sa il consumi, e esential sa traiesti acel moment, ca sa poti trece mai departe. Altfel, nu esti om, esti neintreg, ramai agatat, atarnat, suspendat in vid. Nu discut aici despre cine pe cine paraseste, despre de ce paraseste, despre motivele care il fac pe unul din protagonistii povestii (sau chiar pe amandoi) sa decida ca, dintr-o data, e mai bine in afara povestii decat inauntru. Fiecare poveste are nevoie de un final, pentru a putea fi rotunda, intreaga, pentru ca cei implicati sa poata sa se vindece, sa o asimileze si, intr-un timp mai lung sau mai scurt, pentru a putea face loc altor povesti. O poveste sfarsita, dar fara despartire, e mai putin poveste. E ceva ce nu putem oculta, e ca un blestem de care nu ne putem dezlega, decat printr-un final, consumat. Ce mi-a venit, va intrebati? Ce m-a apucat? Nu, nu faceti presupuneri. Nu e nimic legat de mine (nici pe departe, nici vorba). Raspunsul e mai simplu de atat: gandesc asta pentru ca am vazut un film asta seara, la Institutul francez, La tete de maman. Pe scurt, subiectul: o adolescenta sufera pentru ca mama ei este mereu trista, indispusa, fara chef de viata, bolnava, nu stie sa interactioneze nici macar cu ea, copilul ei, sau cu sotul ei. Descopera intr-o zi o banda veche de film in care mama ei era fericita. Alaturi de alt barbat 🙂 Atunci, cu nebunia adolescentei, se hotaraste sa-l gaseasca pe acesta, pentru a-i reda mamei surasul. Ma rog, nu mai conteaza detaliile, cert e ca la un moment dat, mama ei are ocazia de a consuma, dupa 20 de ani de la acel moment, despartirea. Are ocazia de a rosti, macar dupa 20 de ani: « Te parasesc, Jacques, suntem prea tineri, nu ne putem angaja inca. » Putin conteaza motivul, in cazul acesta,  consumarea scenei este importanta, esentiala, vitala, primordiala…. M-a emotionat mult, cu atat mai mult cu cat si eu am simtit asta, in viata mea. Am trait-o, cu sangele si carnea mea vie. Candva, nu intrebati cand si cum (nici nu conteaza neaparat, e dincolo de perdeaua de intimitate, groasa, pe care doresc sa o pun intre viata mea aratata si viata privata), dupa o poveste furtunoasa si intensa pana la nebunie, care dura de 2 ani, a intervenit o despartire. Dar era o despartire exterioara relatiei, provocata de niste imprejurari pe care nici unul dintre noi nu le controlase. Am trait cele trei luni care au urmat ca si cand eram suspendata in vid, neterminata, neintreaga. Agatata undeva in neant. Nu respiram, nu vorbeam, nu mancam. Supravietuiam, ma miscam in virtutea inertiei.  In ne-viata. Cu val negru pe ochi si pe suflet. Aveam nevoie de un final care sa ne apartina. Oricat de trist, oricat de urat, oricat de nedorit, oricat de negru, dar AL NOSTRU. Provocat de mine, sau de el, sau de amandoi, dar de NOI. Nu conta de cine. Dar trebuia…