viata

Exista milioane de fiinte extraordinare  pe care nu le intalnim. Sunt mii de oameni misto cu care nu ne intersectam. Ai fi putut sa fii unul dintre ei. Dar… n-a fost sa fie sa nu fie. Viata e surprinzator de frumoasa si ii sunt recunoscatoare.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Viata mea intreaga nu este ceea ce scrie pe Facebook, si nici ceea ce scrie pe FB nu sunt in totalitate eu, iata-ma nevoita sa precizez, din nou, desi credeam ca e oarecum subinteles. Asta pentru ca, desi par ca scriu orice (ca mi s-a rupt o unghie, ca am mancat ciocolata, ca m-a enervat o masina, ca nu vreau sa ninga, ca vreau sa ninga, ca imi place cafeaua… ) , deci, desi par ca scriu « tot »,  partea privata {cu adevarat privata} a vietii mele nu e niciodata acolo. De cand ma stiu, am constiinta faptului ca ceea scrii in online este ca si cum ai pune un banner pe Magheru, sau ai scrie cu creta pe o strada circulata, pe care trec mii de necunoscuti. Plus ca te expui ca tot felul de oameni care nu te stiu sa te contrazica despre tine insuti, despre trecutul tau, despre experientele tale, uneori cu o asemenea vehementa rara, (dar complet nejustificata, caci nu ti-au vazut niciodata in viata nici macar ochii, daramite sa te stie), insa cu asemenea ton te contrazic incat par a te cunoaste de-o viata, prea-s siguri de ei, in incercarea de a spune altceva despre tine decat stii/spui tu insuti. Si iata-te judecat si pus la zid de cine stie cine, fara temei, si « obligat » sa te justifici degeaba. Pentru ca am, cum am zis, constiinta faptului ca ceea ce scrii online este public, partea cu adevarat privata, sau intima a mea, nu e niciodata acolo. Ea este, intr-o proportie un pic mai mare, aici, pe blog. Dar si aici, exista perdele care opacizeaza, care neutralizeaza. Toate postarile de aici (inclusiv cea despre scris, de mai jos), pornesc de la ceva, de la o discutie, de la o intamplare de viata, de la un gand neintamplator. {Uite, de pilda, postarea asta a plecat de la o discutia joi seara,  cu doi fosti colegi de presa.} Deci toate postarile au radacina in real. Nu, nu-mi fac o lista de subiecte aleatorii, pe care le tratez asa, pur si simplu, ci ele sunt mereu legate de ceva, declansate de ceva. Dar sunt suficient de criptate si criptice cat sa nu reiasa, caci pana la urma, vorbesc despre lume, nu despre mine. Doza de subiectivitate exista, desigur. Asa ca e doar partial adevarat ca cineva stie ce mi se intampla privind acolo, si chiar si aici. ps. pe un om il cunosti cu adevarat dupa ce traversezi desertul cu el (un desert la propriu sau metaforic)     share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Intr-o permanenta lipsa de spatiu, mi-am dat seama ca trebuie sa mai cumpar alte cutii ca sa impachetez alte lucruri si sa le scot din casa. M-am dus la Mr Bricolage pe ultima suta de metri, am bagat cheia in contact la 17.38, iar magazinul se inchidea la 18.00. Asa cum imi sta bine, in urgenta. Cand nu am chef sa fac ceva, imi creez aceasta urgenta, ca sa rezolv totusi. Si mi-am luat cutii. Viata mea e o lunga lupta cu niste cutii…. Mai ales ultimul an, geografic petrecut in trei orase. In fiecare oras am stat cel putin 2 luni.  Si-a trebuit sa ma simt « acasa ». In fiecare oras mi-am cumparat lampa, cani, farfurii, plante. Ca sa ma simt la mine. Lucruri alese de mine. Personalizarea spatiului. Am trait intre facut si desfacut de valize anul trecut. N-a fost simplu. Pana si unei calatoare ca mine, i se luase, si acum atat de tare ma bucur ca nu mai plec nicaieri… Deocamdata. Insa iar trebuie sa fac cutii. Sa impachetez ca sa reglementez. Si in fiecare din cutii este putin din mine, desi, la drept vorbind, nu sunt nicaieri. Sunt doar eu in mine insami, inauntru, si sufletul meu este acolo unde iubeste. In rest, cu cutii, fara cutii, cu astea, cu altele… tot aia e. Pana la urma, plante se gasesc peste tot. Le pot creste din seminte, de mici, am rabdare. Lampi si restul, sunt peste tot…     share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

« Viata e un film. Moartea e o poza. » Da, imagine nemiscata, non-cinetica. Ma gandeam ca doar lumina e miscatoare si-n poza, e « vie » si-n fotografie…. Omul, insa, nu-i lumina… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It