Schimbari

Am tacut. Am tacut si din prea multa munca, am tacut si din reflectie.  Am vazut toate resedintele de judet, si nu de azi-de ieri. Bat tara in lung si-n lat, din 2005. Recunosc ca in ciuda acestui lucru, am vazut unele orase pe repede-inainte. Venit, tinut conferinta, plecat…

Fusesem la Baia Mare de multe ori, incepand din 2005. Si la Satu Mare. Insa, de neconceput, nu vazusem Sapanta, nu vazusem mai nimic in jur. De data asta am vrut sa fie diferit. Sa nu mai alerg, contra cronometru si doar cu sufletul si capul la munca. Ca o revolta fata de faptul ca am trecut pe langa toate locurile, dar ca n-am poposit acolo. Am facut lucrurile in asa fel incat am fost la Sapanta, am fost la Manastirea Barsana…. Prima mea mare mirare au fost oamenii acelor locuri. Incredibili pentru mine. Ca din alta natie. In sensul bun, evident.

Oamenii aceia inca stiu ceva ce noi am uitat demult. Sau, poate, n-am stiut niciodata…

Si, desi am vazut toate cele 41 de judete, ei bine… nu m-am intors de nicaieri spunand “aici m-as muta”. Bine, culmea, acolo m-as muta. De tot, definitiv. Sa ai casa cu asfalt, gaze, canalizare, tot confortul orasului, si cu parcul in fata si mai ales padurea in spate, mie mi se pare aproape paradisul.
Mi-am facut rapid in cap, socoteala: mie de fapt ce-mi trebuie in viata? Ce mi-e cu adevarat util, necesar, de trebuinta?
Putine lucruri. Omul iubit, cartile, internetul. Sa-mi fac meseria bine si sa am satisfactie profesionala. Atat.

Nu sunt genul club. Am fost la 24 de ani prima oara in discoteca, desi locuiam in Franta de la 18, si vorba aia, cluburi erau…. Nu ma intereseaza. Ma intereseaza mai degraba sa stau la o cafea sau un pahar de vin cu un prieten si sa despicam firele in 4, 8, 16, 32… Nu ma intereseaza sclipiciuri, snobisme, cluburi, discoteci. Mi-e ok sa iubesc, sa scriu, sa citesc, sa muncesc. Sa ma plimb…. Sa respir. Nu-mi trebuie lucruri complicate.

Concluzie… vreau sa ma mut acolo! Aici nu voi avea padure niciodata in spatele casei… Niciodata.

Acum insa, vine dificultatea 🙂 Cand am inceput sa spun asta in jur, oamenii s-au socat. Cum sa plec? Pana si oameni de la care nu ma asteptam, care nu-mi sunt decat amici, imi spuneau: “Mai gandeste-te, Baia Mare e departe”. Un singur om a reactionat altfel, insa tot restul… s-au panicat.
Ma gandeam ca in Romania, oamenii au prea putin obiceiul sa faca schimbari. Prea putin sunt obisnuiti sa-si doreasca lucruri si sa-si asculte instinctele. Asa ca libertatea altora ii socheaza, cei care isi acorda libertati trec drept excentrici…

Desi real, gandul meu de mutare e totusi irealizabil. Am doua motive puternice care ma tin aici… Insa…. Gandul ramane foarte puternic.

Vid

Imi dau seama ca, in mod straniu, am o stare zilele astea mai mult “ingradita”. Parca mi-a pierit bucuria, iar asta stiu doar eu, pentru ca , exterior, arat vesela, destinsa si puternica. E cam devreme dupa vacanta sa fie deja oboseala. E o stare care-mi displace profund. Si nici sa ma plang nu-mi place. Tendinta ar fi sa ma “inchid”.  As vrea sa citesc ceva si-mi dau seama ca sunt putini oameni pe care-i citesc cu placere, putini oameni destepti pe care ii admir. (teribila lume!)  As vrea sa scriu ceva, si simt ca sunt prea frenetica si prea exterioara, ca nu am starea de a ma aseza de-adevaratelea si a ma concentra pe un subiect. As vrea sa astept soarele, si, desi el iese in fiecare zi, parca nu-mi este suficient. O sa treaca, e un stres de moment. Incerc sa nu ii identific cauza. Mi-e prea teama ca stiu de la ce mi se trage.
In plus, zilele trecute, m-a pus naiba sa recitesc texte de acum ceva timp, si mi-au produs un efect atat de puternic ca nu puteam sa adorm, desi eram obosita moarta. As vrea ceva bun si frumos, si nu am si nu stiu, si parca de fapt n-am chef.
E o stare de ne-stare. Parca nu ma mai bucura nimic cu adevarat, parca nu mai savurez nimic (eu care sunt “carpe diem”, chiar nu ma recunosc). Parca sunt legata de maini si de picioare cu niste sfori invizibile, dar atat de teribil de dure, care nu-mi lasa libertate de miscare.  Nu mi-e nici de… nici de… Si in definitiv, nimic. Nici sa gatesc, nici sa…

Reset.

Cutia anti-relatiilor

Am spus ca am sa scriu despre tipologia de relatii chinuitoare, submisive, masochiste. Am asistat acum cateva zile a doua oara la un comportament incalificabil al unui (aceluiasi) barbat fata de aceeasi femeie, o amica. M-a revoltat infinit. Nu ma intelegeti gresit, nu-s feminista. Imi place foarte mult galanteria masculina si nu cred in egalitate intre sexe, ci in complementaritate. Imi plac barbatii puternici si nu vreau sa conduc eu relatiile, ba chiar ma incurca sa fiu obligata sa o fac. Cand mi s-a lasat acest rol, el m-a apasat si m-a obosit, pentru a ma face chiar sa fug. Am nevoie de un barbat puternic.  Ma rog, asta e alt subiect.

M-a revoltat felul incalificabil in care o trateaza pe fata asta, in plus cu o persoana terta de fata (eu). Si m-a durut. Mi-am promis, interior, ca nu voi mai fi niciodata, dar niciodata, parte a unei relatii in care el ma chinuie, iar eu ma las chinuita. E putin spus ca situatia e teribila. Imi venea cel putin sa-l bat, si nu-s o fiinta violenta. Sau macar sa o scap pe ea. Insa ea nu poate scapa decat daca isi doreste sa scape, ceea ce nu sesizam deocamdata, in ochii ei.
Lipsa de respect si bascalia nepotrivita in public, umilirea voita, mi se par cele mai atroce perversiuni mentale. La bataie, unele femei au invatat sa nu stea, sa fuga. Dar sunt teribile si chinurile mentale. Violentele psihice nu sunt mai putin grave decat violentele fizice. Umilinta, nepasarea afisata, glumele nesarate pe seama ei, pe care le face si in prezenta altor persoane pot rani la fel de adanc.

Si eu am avut episoade in viata in care am fost in relatii din acestea… in plus, in unele aveam luciditatea de a imi da seama si de a analiza foarte just situatia. De aceea m-a durut ieri sa o vad asa, m-a durut dublu: pentru ea, si pentru ca ma recunosteam pe mine. Si sper din tot sufletul meu sa am intelepciunea sa nu mai fiu parte a unui asemenea jalnic tablou.

Evident, individul nu are nimic de oferit, nu-i da nimic (nu de chestii materiale vorbesc). Nici afectiv, nici altfel. Si nici macar n-o respecta. Nu da doi bani pe ea. Trist, teribil, absolut sinistru.

Eu sunt o femeie mai clasica (desi par atipica). De fapt sunt atipica, dar la relatiile in doi sunt clasica, imi place galanteria masculina, cum am spus mai sus. Iar respectul intre doi indivizi, de oricare sex ar fi ei, este, in opinia mea, baza interactiunii. Daca respect nu e, nimic nu e. Si nici nu se poate merge mai departe.  Vazandu-i, m-a ingrozit felul in care o calca in picioare. De ce sa faci asta? In plus, eu consider ca daca nu-l respecti pe cel de langa tine, inseamna ca nu te respecti nici tu. A umili in permanenta este o manifestare bolnava a unui dezechilibru propriu. A provoca umilirea celui cu care esti intr-o relatie si a rade de aceasta situatie nu-mi indica nimic bun despre acest om.

Ii spunea, printre hahaieli: “Fosta mea prietena a dorit putin spatiu in dulap, sa-si puna lucrurile. I-am spus ca ii voi cumpara un dulap de la Ikea, ca in al meu nu este loc. {aici, pauza teatrala, ca urma poanta, la care el dorea sa radem} Si i-am adus o cutie. Hăhăhă.” Evident ca radea numai el. Ea strangea din buze, iar eu ma intrebam cum de nu ma ridic sa plec. Doar pentru ea am ramas. Si pentru ca mama m-a educat intr-un anume fel. Mai tarziu, in discutie, a revenit la “cutie”, spunandu-i ei, razand: “Ai inteles? Acolo e dulapul tau.

Dincolo de imaginea la propriu, aceasta cutie este o metafora. Atat are individul acesta de oferit. Atat este dispus sa dea cuiva care e in viata lui. Atentie, nu ma intelegeti gresit! Stiu ca si femeile fac greseli (unele fiind prea invazive: “iubitule, hai sa ne mutam impreuna”, “sa ne casatorim”, sa nu stiu ce, fortandu-i mana barbatului in mod nefericit). Insa aici, nu parea cazul. Pur si simplu nu o respecta. Penibil.

De ce sa ramai intr-o astfel de situatie, oare? De ce te multumesti cu putin, si, (mai rau!) de ce te lasi umilita? Ti-e teama de singuratate? Dar singuratatea e de o mie de ori mai buna decat o umilinta permanenta. Ti se pare ca nu meriti mai mult? Dar oricine merita sa primeasca respect si dragoste. Oricine merita un dram de afectiune…

Asta nu e relatie, ci anti-relatie. Iar cutia aceea este imaginea vizuala a acestei anti-relatii. Ea este metafora anti-relatiei. E ca si cand ii spune, direct: Draga mea, aici e locul tau, in aceasta cutie. Te scot cand am chef sa fac sex, sau sa rad de tine. Apoi, treci inapoi in cutie!
Umilitor si dureros.

Suna telefonul lui, in prezenta noastra, la masa. El, hahaind, ca de obicei, razand singur de glumele lui: “Ma suna femeile“. Spiritual, ce mai! Un adevarat gentleman. De luat acasa, nu alta. De pus pe rana…

Si nu ma intelegeti gresit, sunt pentru relatiile armonioase, pentru respect reciproc, independenta si libertate. Nu pentru relatii sufocante, in care il anihilezi pe celalalt si ii invadezi spatiul propriu… insa totusi, asa o relatie mi se pare teribila.
Nu cred in casatorie, ca institutie, dar cred in cuplu si cred in dragoste. Intens.

Insa mi-e clar ca nu o iubeste. Nu poti iubi si sa faci asta omului pe care il iubesti.
De ce sa ramai intr-o relatie in care nu esti iubita, nu esti respectata, esti chinuita? Vorba francezului: “Mieux vaut être seul que mal accompagné” {Mai bine sa fii singur decat nepotrivit insotit}