turma

« Nu sunt genul sa urmez curente. Eu creez curente« , am spus ieri. Poate pare un pic vanitos din partea mea, dar nu e. Cu toata umilinta si umanitatea posibile, e doar o recunoastere a unei stari de fapt.  Nu urmez curente decat atunci cand mintea si intelegerea vietii imi spun ca sunt corecte. Nu urmez curente pentru ca « trebuie » sau pentru ca asa a facut bunica, sau ca asa face vecinul. Nu urmez nici moda, atunci cand nu mi se potriveste. Nu port « ce se poarta » doar pentru ca « se poarta ». Port ce ma caracterizeaza. Tot asa, nu ma comport decat in felul meu. Respect valorile, bunul simt, politetea, insa nu merg in turma, daca nu e de mers. Sunt clasica in sensul ca respect traditiile si familia, insa nu imprumut standarde si nu ma incadrez in tipare prestabilite, pana sa le testez cu propriile mele forte. Am constiinta importantei miscarilor sociale si inteleg rolul si forta « turmei ». M-as alatura oricand unei « turme » ale carei valori si crezuri le impartasesc, pentru a schimba ceva. In rest, nu, n-am spirit de turma, formal, nu imit comportamente, lumea-mi spune ca sunt originala, ades, si in comportament, si in vestimentatie. Nu imprumut obiceiuri si nici clisee… Prefer sa fiu eu emitatorul unor lucruri care se transmit mai departe. Prefer sa dau tonul, nu sa tin isonul. Dar apropo de curent… sunt intotdeauna la curent 😉     share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cand am revenit in Romania, mi s-a parut ca ma reintorc in timp. Ipocriziile si convenientele sociale sunt mult mai pregnante, mult mai apasatoare decat in alte parti ale lumii. A trai altfel decat o face « lumea » este un curaj pe care nu oricine si-l asuma, in ochii unora  acesta  fiind un « curaj vecin cu nebunia ». Imi pare rau despre situatia asta si felul in care oamenii isi duc viata, pentru ca ingradirile nasc generatii de frustrati. Iar pentru frustrari intotdeauna exista un moment al notei de plata, dureros pana la depresie. Oamenii se ingradesc ei singuri, nu-si permit sa iasa din niste norme pe care ei insisi le considera absurde, insa gandirea lor, prea inchistata, prizoniera intre garduri, nu le permite sa paseasca « dincolo ». Sa isi dea voie, sa-si permita sa faca mai multe lucruri din cele pe care si le doresc cu adevarat. Lucrurile sunt atat  de vizibile, incat nu rare au fost datile cand am auzit, dupa intoarcere: « O femeie de varsta ta nu se imbraca asa. ». Fraza asta ma facea sa sar pana in plafon. In primul rand, la varsta mea (respectiv 27 de ani), in Franta, de unde veneam, nimeni nu ar fi formulat asa, ci ar fi spus « o fata ». Si-n al doilea rand ce inseamna « nu se imbraca asa? » Unde exista o norma cum sa ne imbracam? Avem uniforme? Si ma mira cu atat mai mult cu cat aceste cuvinte veneau din partea mamei mele, cea care m-a invatat, in adolescenta, sa cultiv diferenta, sa fiu altfel, sa ma demarchez, cea care-mi croia si cosea rochii ca sa nu fiu imbracata la indigo cu ceilalti, in hainele din comertul socialist. Cand se modificase atat de mult incat vroia sa fim toti « regulamentari »? Ei, bine, aveam sa descopar ceva mult mai grav. O tara cu « uniforme mentale ». Ingradiri. Teama de « ce zice vecinul ». O societate arhaica, inca guvernata de temerea de judecata vecinului sau a cine stie cui (chiar si in mediul urban). Una din cele mai importante lectii invatate in Franta de mine, si printre primele a fost: sa nu-ti pese de ceea ce spune lumea. Sa nu-ti pese decat de mana care te hraneste. Doar aceleia ii datorezi ceva. In rest… iti da cineva de mancare? Nu? Atunci bine. Nu conteaza. Pentru mine, intoarcerea in Romania, dincolo de diferentele profesionale, financiare, de perspective de cariera, a insemnat in primul rand un enorm salt inapoi, in timp, ca si norme sociale si interactiune umana. Ii priveam uimita pe romanii de 50 de ani. Imbatraniti, chirciti, pregatiti sa predea stafeta, cu discursuri de genul « eu am trait, am facut, acum e randul tau », catre copii lor. Si-mi aminteam francezii de 50 de ani, floarea varstei, oameni tineri, bucurosi de viata, traind din plin, care se bucura de faptul ca au urcat in cariera, ca si-au crescut copiii (pe care i-au lasat in lume). La 50 de ani vesticii se reindragostesc, reconstruiesc. Nu isi incruciseaza mainile pe piept si nu-si pregatesc hainele de inmormantare… Azi, inca…