lacrimi

Cat de profunde pot fi relatiile interumane create online? Pana unde pot merge? Ce poti astepta? Ce oferi si ce primesti? Eu am niste exemple foarte frumoase de relatii incepute online translatate in offline, intr-un mod minunat. Desi, foarte neasteptat. Si ceea ce e cel mai minunat este ca am intalnit oameni pe care fara indoiala nu as fi avut ocazia sa-i intalnesc in alt mod. Pentru ca internetul reduce distantele, face accesibili oameni de departe, cu care pur si simplu nu ai avea altfel ocazia sa te intersectezi. Desi eu n-am intrat niciodata pe internet cu intentia de a cunoaste oameni. Nici in prima zi, acum 12 ani, nici in a doua, si niciodata. Pur si simplu s-a intamplat. Nu vroiam sa cunosc oameni, caci am destui in jur, de felul meu, asa am avut toata viata. Deci nu ma mana niciun imbold de a face cunostinta cu cineva sau de a-mi face prieteni. Abia apuc sa-i vad pe cei pe care-i am, si pentru ca nu-i vad destul, factura mea de telefon se mareste 🙂 Eu intrasem pe internet pentru informare. Pentru comunicare, pentru discutii. Atat.  S-a intamplat insa, sa fie mai mult. Nu regret, evident. Oameni intrati foarte recent in viata mea, prin poarta virtuala, adica acum mai putin de un an, imi sunt acum prieteni dragi si apropiati. Si nu de circumstanta. Au intins mana cand mi-a fost mai greu. Au intins umarul sa-mi curga lacrimile pe el atunci cand am fost necajita si am plans. M-au sprijinit mereu. Desi, la un moment in vara trecuta, am fost cruda si nedreapta, am recuzat termenul « te iubesc« , care mi-a fost adresat din prietenie, nestiind sa-l primesc, speriindu-ma de importanta sa, parandu-mi-se ca vine prea devreme, deci ca nu poate fi adevarat, ci superficial. Am refuzat sa-l inteleg, si l-am tratat drept ipocrizie sociala. Timpul si intamplarile mi-au aratat ca ma inselam. Fac mea culpa si sper ca am invatat ceva. Mai mult, sunt cupluri care s-au cunoscut prin intermediul meu, prin lista mea de FB, amandoi vorbind mult cu mine… Sunt fericita de bucuria lor si sper sa tina o mie de ani fericirea lor 🙂 Desi n-am avut niciodata, nici in real macar, intentia de a face « lipeli » de vreun fel 🙂 Uite ca se pare ca « mi-a iesit » involuntar. Evident, nu orice relatie virtuala se translateaza in real. Dar exista unele pentru care sansele de a se transforma in prietenii profunde sunt absolut reale. O britanica s-a sinucis dupa ce a scris pe Facebook ca o va face si niciunul din « prietenii » (pe care eu am stabilit ca ii numim relatii, mai degraba), din lista ei n-a reactionat, desi avea o lista de peste 1000 de persoane. Asa e redactata stirea… Acum cateva luni mai era un ciudat in Franta care se mira ca are 800 de prieteni si totusi si-a facut mutarea singur. Mi se pare cel putin stupid…. sa pui problema asa. Asta este in primul rand « despre cine bagi in lista ». Daca…

Sigur, v-am lasat sa va uitati pe gaura cheii in viata mea. A fost asa, ca un voyeurism consimtit de mine… Am spus lucruri despre mine, chiar si criptice, franturi din ceea ce traversam, am lasat sa izbucneasca revolte, am exprimat bucurii. Am inflorit, am stralucit ca o stea uneori, alteori m-am stins, sub potopul de lacrimi, pierzandu-mi pana si cuvintele. Mi-am deschis petalele si pistilul, ca intr-o daruire fara margini, m-am bucurat mult, m-am copilarit, mi-am lasat nebuniile sa razbata la suprafata, mi-am desenat zambetele, mi-am lasat lacrimile sa curga, durerile sa apara, enervarile sa transpara. Am iubit, cand voi ma priveati. Am cantat si am ras, cand voi ma priveati. Am scris, cand voi ma priveati. Nu, n-am urat, pentru ca nu stiu sa urasc, nici in intimitate, nici privita. M-am intristat si voi inca ma priveati. M-am demachiat sub privirile voastre. M-am dezbracat si m-am imbracat in alte si alte costume. Mi-am impletit parul. Dar m-am si despletit, gest foarte intim. Am fost ades, descoperita ca Eva. V-ati uitat la mine cand imi era bine si cand imi era rau. M-am dezgolit intr-un fel, sub ochii vostri, care ma priveau avizi, pe gaura cheii. M-ati masurat si m-ati cantarit cu privirile prin gaura cheii. Acea gaura a cheii ramasa deschisa cu voia mea. Stiu ca ati crezut ca nu constientizez. Si totusi, n-am scapat niciodata din vedere acea gaura a cheii prin care ma priveati. N-am uitat nici ca e acolo, nici ca voi sunteti dincolo de ea, posedandu-ma violent prin intermediul atator mii de priviri hulpave, pangarindu-mi sentimentele sau lacrimile. Nu, nu mi-am calculat gesturile. Am fost naturala, in ciuda privirilor voastre violatoare ale intimitatii mele. Dar va dadusem voie, si nu uitam asta niciodata, imi asumam alegerea matur si responsabil. Ei bine, intr-o buna zi, a fost altfel. Cum altfel? Pai altfel. Pur si simplu, am astupat gaura cheii. Pur si simplu, intr-o dimineata, dintr-un simplu gest. Fara sa se fi intamplat ceva anume. Fara vreun resentiment. Pur si simplu, n-am mai cautionat voyeurismul vostru, pe care [recunosc sportiv] vi l-am intretinut pana atunci.  Nu, nu-s ipocrita, stiu, am avut acea gaura a cheii deschisa spre viata mea. Cu voia mea, da. Bun, si intr-o zi, brusc, am inchis-o. Stiti ce s-a intamplat atunci? Haideti, ca stiti… nu va prefaceti! Ati inceput sa protestati. Pana si cei mai tacuti si umbriti urmaritori, cei care aruncau priviri razlete si nu sopteau nimic prin gaura cheii, pana si aceia s-au simtit « furati », frustrati, inselati. Pai cum indrazneam eu sa astup gaura cheii? Cum aveam tupeul sa le iau jucaria? Si in plus, « fara tine e gol ». Da, dar eu nu ti-am promis nimic. Nici tie, nici lui, nici ei. Nimanui dintre voi. Eu nu am semnat niciun contract cu nimeni cum ca intretin atmosfera. Nici ca furnizez entertainment.  Da, stiu, inteleg, e gol. Voi priviti in continuare pe unele gauri de chei, ale altor usi, dar nu exista nimic dincolo. Adica exista, dar e ca si cum…

Azi m-am simtit brusc si inexplicabil foarte puternica. Din lacrimile, tristetea si peregrinarile ultimelor zile, m-am intrupat brusc, puternica. O putere interioara venita din intelegere.  Din toleranta. Din mediere. Din nevoia de a face lucruri. Eu, caci astazi nimeni nu le putea face. Am alergat de dimineata pana seara si am traversat lucruri. Am tinut-o pe mama de mana, i-am zambit, i-am spus ca sunt aici pentru ea. Asa cum si ea a fost intotdeauna pentru mine. M-am simtit eu, azi, mai puternica dintre noi doua. Am rezolvat probleme. Am discutat cu oameni. Am inteles unele lucruri. Am descoperit. Am zambit. Am dat cu pumnul in masa, m-am strambat a lacrimi (de nervi, nu de durere), am lacrimat in intimitate (de emotie, nu de durere). Am mangaiat cateii.  Am condus (orgasmic, insa fara furie, ci cu ganduri). Am pledat cauze (castigate, sper, nu pierdute). Am dat telefoane. Am primit telefoane. Mi s-au descarcat telefoanele de atata vorbit…. Am fost la birou, la tribunal, la hipermarket, la veterinar. Candva, printre atatea « lucruri de oameni mari », am facut si o nebunie adolescentina. Ca intr-un vis. Jumatatea mea de ora intr-o zi de matura alergatura. Am zambit gandindu-ma la reactii. Am zambit pentru ca iesise soarele.  Am zambit pentru ca ma simt puternica. Si maine e o zi. Negura zilei aceleia e departe. Gandurile ei, la fel. Au fost. Au fost, oare, vreodata, ale mele? Eu sunt o luptatoare, o supravietuitoare, cum mi-a spus o prietena azi. Candva, pe seara, am si ras. Un ochi plange, unul rade 🙂 Am ras imaginandu-mi comentarii de un anume fel intr-un anume context. Si da, timpul nu-i inca pierdut. M-am dat doi pasi in spate fata de mine insami si m-am privit. M-am masurat din cap pana-n picioare. Si iar am zambit. Nu-i rau. Nu-i rau deloc. Candva, sigur voi scrie cateva carti. Si-apoi am ras. Encore et encore…. Viata mea e un basm. La ce sunt buni prietenii? Pai cititi voi, si-mi faceti si mie un rezumat… p.s. Ma tot tin sa va spun: pasarea Phoenix e si ea tot un fel de pasarica. Pasarica alba-n cioc subtirica la mijloc se-ntrupeaza din foc. Din foc, din para, din viata amara, din scrum, din fum, din lacrimi si drum Din taciune, din carbune Din vraja si din minune Din negura, din pacura Din iubirea fara ura. Din palpaire, din siroire E vie dintr-o privire Din lacrimi de inger Din suvoi de plangeri Stralucitoare, fermecatoare, maiastra, Pasarea albastra. p.p.s. Versuri n-am mai scris din liceu 😉 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Opt, cifra asta care suna asa plin, rotund, opt… Cifra asta care mi-a placut intotdeauna, in mod nedeclarat. Pana si asta-mi devine insuportabila. Opt saptamani. Seara implinirii celor opt saptamani m-a prins iar facand ciorba. Ma ferisem sa mai fac ciorba in zilele de luni. Nu in mod constient. Ma ferisem sa fac ciorba luni asa cum te feresti sa treci pe sub scara, sa versi sare, sa vezi pisica neagra. Ma ferisem ca din superstitie, desi nu-s deloc superstitioasa. Si mi-ar placea sa stiu sa spun un descantec [desi nu cred in descantece!] care sa faca sa dispara raul acesta, sa se termine zilele pe care le numar… Cum faci sa te trezesti atunci cand nu dormi? Ciorba celor opt saptamani a continut o doza egala de lacrimi ca cea a celor trei saptamani. Pariez ca daca as fi plans intr-o cana din aceea de masurat lapte, faina, zahar, lacrimile mele ar fi avut fix atatia mililitri ca si cele de lunea de acum mai bine de-o luna. N-am mai taiat legumele, am evitat de data asta. Am vrut sa mearga repede… sa treaca, sa se duca, sa fiarba! Am incercat sa nu stau seara acasa… desi fara niciun fel de chef, m-am fortat sa ies la niste cumparaturi, ceva mai devreme. Fara lista, caci oricum nu aveam stare. Nici de lista, nici de cumparaturi. Cateodata, lucrurile simple ale vietii devin atat de complicat de efectuat, ca niste sarcini grele, imposibile, infinit de grele de asumat. Pana si a pasi. A pune un picior in fata altuia e cateodata de o infinita dificultate. M-am tarat mental spre hipermarket, m-am miscat mecanic printre rafturi, am privit cu ochii goi lucrurile, am apucat cu mainile tremurande sticlele, cutiile care-mi trebuiau, am platit fara sa realizez, am ajuns la portbagaj, am pus ce cumparasem in masina… Am demarat. Am parcat acasa… Am urcat… Am evitat calculatorul. Acest prieten bun imi zambea had, vedeam fraze haotice ingramadindu-se pe ecran. M-am tinut departe de el, si am aterizat in bucatarie. Unde am inceput sa fac, masinal, o ciorba. Ciorba! Si atunci m-a lovit amintirea ciorbei de trei saptamani. Si atunci, din mine au inceput sa curga, nestavilite, toate lacrimile acestei pierderi, toate lacrimile acestei absente, toate lacrimile acestui gol din suflet. N-am constientizat niciodata, dar cifra opt imi era draga. Opt, acel opt care e un infinit ridicat spre cer! Dar… Doamne fereste ca acest opt sa devina infinit. Vreau ca numaratoarea sa se opreasca! Ajuta-ma, Doamne! Cum faci sa te trezesti cand nu dormi? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It