Don Quichotte

De cate ori ati avut atitudinea (sau ati cunoscut oameni care o au): « Daca nu pot avea ceva, este mai bine sa ma hotarasc ca nu-mi doresc »? Este resemnarea  o virtute sau o slabiciune? Este inteligența de a nu risipi resursele, sau este un abandon trist inainte de participarea la lupta, la concurs, la viata? Este o calitate (aceea de a te economisi), sau un defect (acela de a nu te lupta suficient)? Se spune ca « Secretul vietii nu este sa ai tot ceea ce-ti doresti, ci sa iti doresti tot ceea ce ai ». Asa sa fie? Asta inseamna sa te marginesti la ceea ce ai in jur, considerand ca e singurul lucru bun, posibil, necautand altceva, nevisand mai sus? Sigur, inteleg bine ca fraza respectiva e de fapt un indemn spre a te bucura de ceea ce ai. Insa cei care stiu sa se bucure de ceea ce au, mai ales cei care se bucura de lucruri simple si realizeaza importanta lor (asa cum, cu toata modestia, sunt eu, care ma bucur si de o raza de soare, de un miros de iarba, de un latrat de caine, de mirosul pielii LUI, de un sarut, o privire, o imbratisare, un suras, etc), aceia ce trebuie sa inteleaga? ca trebuie sa nu mai fugi dupa himere? Perfect de acord. Dar cine, cand, cum, decide ce este o himera si ce este un proiect viabil, pentru care merita sa te bati? Cine, cand, cum, decide cand e momentul abandonului? Cine, cum cand, decide cand trebuie sa fluturi steagul alb ca te predai, sa agiti prosopul ca nu mai intri in meciul de box, sa nu te mai aliniezi la start? Pana cand esti dator fata de tine sa incerci sa obtii ce vrei (chiar daca pare o nebunie in ochii celorlalti) si cand e cazul sa renunti? Si daca renunti, nu e oare o ipocrizie cumplita sa consideri ca nici n-ai vrut vreodata? Sa negi ca ti-ai dorit? De ce nu poti sa renunti marturisind ca ti-ai dorit, si ca ai fi vrut sa se intample, sa ajungi acolo, sa ai, sa obtii? De ce nu poti asuma, demn, si un esec, si o renuntare?…. De fapt asta nu inteleg, dincolo de momentul cand spui brusc ca nu doresti sa mai lupti, care poate fi mai mult sau mai putin bine intuit, mai mult sau mai putin subiectiv… E rau sa mai fii Don Quichotte? Pana cand esti laudabil si de la ce punct esti penibil? Si daca chiar lasi bratele jos, si pleci sabia, de ce trebuie sa te minti pe tine insuti ca nu ti-ai dorit niciodata batalia? Imi pare rau, dar nu pot gandi asa.  Eu cred ca un esec asumat face uneori mai mult decat o victorie oarecare. Nu pot valida ipocrizia si negarea propriilor dorinte. Iar mie, resemnarea nu-mi place, imi sta in gat, orice ar fi. Cumva, aproape-n niciun context resemnarea nu mi se pare « de bine » 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post…

Invat in fiecare zi, ca un bun elev, cum am fost si la scoala. Sunt un bun elev al vietii… Am invatat mult in ultimii ani, si oarecum « the hard way », diverse. Am chef sa vorbesc despre cateva din ele. 1) am invatat sa ma opresc. Sa pun pauza, ca sa reiau mai bine dupa. Aveam tendinta sa muncesc non-stop (mai ales ca munca pe care o fac imi place). Am inteles, cu timpul, ca e mai important sa stiu sa ma opresc, sa iau o pauza de o ora, sa ies la soare, sa beau o cafea pe o terasa, si sa ma reapuc dupa, decat sa trag de mine ore la rand, fara sa-mi dau seama ca nu mai sunt eu, nu mai sunt eficienta la intreaga capacitate. 2) am invatat sa nu duc dupa mine sentimente negative, sa nu le car in spate, sa nu le acumulez, sa nu le iau cu mine, sa nu le adun. Chiar daca cineva ma raneste, jigneste, chiar daca imi face o nedreptate. Ma apar cum/cat pot. Nu uit. Dar nici nu ma incarc negativ tarand dupa mine (in viata mea care urmeaza din acea zi inainte) sentimente urate. Ma apar, ma vindec, zambesc si trec mai departe. 3) impreuna cu lectia doi, a venit usurinta de a accepta limitele uneori penibile, inghesuite, promiscue si patetice ale oamenilor. Rabdatoare si toleranta eram, am devenit cumva indulgenta si imuna. A nu le permite sa ma supere mi se pare cea mai mare putere pe care o am in fata lor. 4) nu mai sunt Zorro corcit cu Don Quichotte. Mai am (ades) revolte impotriva nedreptatii si porniri de justitiar, dar mi le domolesc. M-am vindecat de iluzii paguboase, de lupte fantasmagorice. Si-asa sunt prea copil si idealista, si-asa mai am inflacarari si duc stindarde, macar incerc sa privesc viata cu putin realism. Asa, un pic macar. Nu poti sa fii mereu mai catolic decat papa, sa duci luptele altcuiva. Nu poti sa lupti singur intr-o directie sortita esecului. 5) pastrarea pasiunii. In acelasi timp sunt acelasi om inflacarat. Nu mi s-a stirbit absolut nimic din felul in care iubesc, in care ma arunc in foc, din modul in care ma investesc in lucrurile la care particip. Fara suflet n-as putea nimic. Fara credinta, n-as intelege nimic. Fara iubire, n-as fi nimic. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It